Metapedia se dezvoltă continuu - și avem nevoie de ajutorul Dumneavoastră să menținem această dezvoltare. Vă rugăm să contribuiți la campania noastră de strângere de fonduri.

Evrei

De la Metapedia

Salt la: navigare, căutare
Iudaism.jpg

Evreii erau în antichitate un popor de păstori nomazi, care ”au venit din Mesopotamia şi după lupte cu localnicii s-au aşezat în Palestina. Aceasta era o fâşie îngustă de pământ pe malul răsăritean al Mării Mediterane[1].

Cuprins

Istoria veche

Prin anul 1700 î.Hr., însoţindu-i pe hicsoşi un popor războinic, o parte dintre ei se instalează în Egipt, unde cad în sclavie. Pentru a scăpa de sclavia din Egipt, evreii conduşi de şeful lor Moise, pe la anul 1280 î.Hr., au părăsit această ţară. Moise era un evreu, însă avea nume şi educaţie egipteană. El i-a condus pe evrei dincolo de Marea Roşie prin peninsula Sinai, exodul lor extinzându-se până în Palestina. Moise a murit pe muntele Nebo înainte ca evreii să intre în Palestina. Izvoarele antice confirmă faptul că evreii se aflau încă în lupte cu locuitorii Palestinei, cu filistinii şi cu o serie de popoare prădătoare. La început s-au organizat sub forma a 12 triburi, însă cum această organizare nu a fost una eficientă, au hotărât să se unească sub conducerea unui rege. Primul rege al evreilor a fost Saul (1030-1010 î.H.). Acestuia i-a urmat David (1010-970 î.H.) care a cucerit Ierusalimul de la cananeeni (locuitorii din Palestina, numită şi Canaan) şi şi-a stabilit capitala în acel oraş. După moartea regelui Solomon (970-931 î.H.), care era urmaşul lui David, regatul a fost împărţit în două: cel al lui Israel (931-721 î.H.) cucerit de asirieni şi cel al lui luda (931-587 Î.H.) cucerit de neobabilonieni. Are loc exodul evreilor către Babilon 587-538 î.H., iar ca urmare a cuceririi lui de către Cyrus, ei se întorc în Palestina, care devine vasala Romei. Ultimul rege a fost Irod l (40-4 î.H.). În anul 70 d.H. odată cu distrugerea Ierusalimului se încheie istoria veche a poporului evreu[2].

Al treisprezecelea trib

Există şi “evrei” care nu sunt semiți. În anul 740 d.Hr. un popor aflat în steeple scitice, pe nume khazari, au trecut la religia mozaică. Khazarii un popor de origine turcomană, nu aveau nimic în comun cu evreii de neam semit. Asimilând astfel de popoare străine, s-a ajuns la faptul ca astăzi, puţini să mai fie evrei semiţi şi aceştia împrăştiaţi în lume, cum ar fi de exemplu sefarzii din Spania. Statisticile arată că în ziua de azi, majoritatea preponderentă a celor 15-20 milioane de evrei din lume sunt de origine khazară, numiţi Askenazi[3].

Religia

În partea de început a istoriei lor, evreii au fost politeişti, pentru ca mai târziu, în timpul lui Moise să devină monoteişti, având un zeu unic. Profeţii au fost cei care au revoluţionat religia, anunţând venirea unui salvator sau Mesia, precum şi vremea când Dumnezeu va domni peste toţi oamenii. Cultul lui Dumnezeu se face prin rugăciuni, post, pomeni, citirea Thorei şi prin sacrificii. Dacă pentru o lungă perioadă istoria, obiceiurile, legile şi ritualurile religioase, au fost transmise de la o generaţie la alta pe cale orală, în timpul lui David, la ordinul acestuia, ele sunt consemnate în scris pe rulouri de piele, pergament, papirus sau tăbliţe de aramă. Biblia este o scriere religioasă care prezintă o istorie a poporului evreu din diferite epoci. Ea este formată din 47 de cărţi fiind redactată atât în proză cât şi în versuri. Thora sau Torah în religia mozaică este denumirea folosită pentru primele cinci cărţi ale Bibliei. Talmudul este o scriere care a concentrat comentariile făcute între secolele VI Î.H. şi V d.H. asupra textului Bibliei, fiind compusă din două părţi: Mişna (Repetarea legii) şi Ghemara (Completarea legii). Între aceste texte se află şi normele religioase şi social-juridice ale mozaismului[4].

În România

Nicolae Iorga în cartea: “Discursuri parlamentare, volumul I-iu: partea I-a, Editura Bucovina, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1939” ne spune următoarele: „Aceşti străini cari se numesc în Moldova Jidani, cărora li se zice aici (în Muntenia) Ovrei şi cărora, li se mai spune, literar Evrei(;) au venit din Rusia şi din Austria, din ceea ce este astăzi Rusia şi Austria la hotarele noastre, dar care era atunci Polonia. Prin urmare, când nu se mai putea face negoţ în Polonia cu deplină linişte, atunci ei s-au năpustit asupra ţării noastre”[5].

La 1803 erau în Moldova cam 12.000 de evrei. Imigrarea lor a crescut repede, astfel încât la 1820 ajunseseră la 19.000, pentru ca în 1830 să fie 36.000, iar la 1838 să ajungă 80.000, în timp ce în Ţara Românească de abia erau 6.000. La 1859 în Moldova erau 119.000 de evrei, iar în Ţara Românească 9.200 de persoane. La 1926 erau peste 200.000 de evrei în Moldova şi 69.000 în Ţara Românească[6]. Dacă la momentul în care a fost anexată la 1775 Bucovina de către Austria, existau 526 de familii evreieşti, însemnând cam 2.100 de persoane, în 1924 numărul lor ajunsese la 128.000 de persoane. În Transilvania la 1804 de abia erau 1.606 de evrei, pentru ca numărul lor să crească la cca. 24.000 în 1907, şi să ajungă la cca. 200.000 în 1923[7].

Tot Nicolae Iorga referindu-se la evrei spune că dacă „la 1750 erau (deja) într-un număr îngrijitor, la 1850 ajunseseră să aibă mare parte din viaţa economică a Moldovei. Nu erau supuşi funcţionarilor ţării; erau supuşi unor funcţionari de încasare, unor strângători de imposite, unor agenţi de poliţie luaţi din mijlocul lor. Situaţia lor ca breaslă străină arată foarte bine cât erau de străini”[8].

Ca origine, evreii din România, cu excepţia câtorva mii de rit spaniol numiţi “Sephardim”, erau de rit polonez cunoscuţi ca “Ashkenazim”. Ei proveneau din Rusia, Polonia, Ungaria, Austria, Germania de unde au plecat din cauza situaţiei grele. În România s-au aşezat în oraşe, în comunităţi separate de restul populaţiei pentru a-şi promova propriile interese, devenind astfel o populaţie neintegrabilă în societatea românească. Problema evreiască generată de ei în România a fost tot timpul una economică şi politică şi nu religioasă[9].

„A trecut câtăva vreme până când s-au întemeiat consulatele străine, care şi-au dat toate silinţele pentru ca să-i apere în judecată, pentru ca să li se ferească afacerile. Aceasta era situaţia tuturor consulatelor faţă de Evrei, de la întemeierea lor, pe la 1870. Căci toată Evreimea de la noi s-a dus la deosebitele consulate şi a trecut sub protecţia străină. Până şi consulatul frances avea o foarte bogată clientelă de Evrei; consulatul frances dispunea de mii de supuşi francesi, cari nu aveau nimic din spiritul frances, sau din calităţile poporului frances, ci erau Evrei de la noi, de aceia care se şi numiau, în batjocură, «târtani», – nume supt care acest popor este cunoscut şi astăzi în Moldova –, ceea ce înseamnă: supuşi, de la cuvântul nemţesc «Unterthan». Şi au fost supuşi până în momentul când s-a desfiinţat la noi jurisdicţia consulară”[10].

„În veacul al XVII-lea întâlnim ici şi colo evrei care luau în arendă tot felul de venituri, fără adesea să aibă banii necesari. Astfel un evreu arendă de la domnul Gheorghe Ştefan un loc confiscat, un altul cumpără chiar în judeţul Putna o bucată de pământ de la răzeşi şi astfel ajunge împreună cu urmaşii săi proprietar pe pământ moldovenesc. În veacul al XVIII-lea, evreii, cari, în urma unei învoieli, plăteau tezaurului o dare specială, o ruptă, sunt cunoscuţi ca orândari; adică ei luau în arendă, orândă, bucăţi(;) din moşiile boierilor, deoarece aceştia numai rareori îşi cultivau singuri moşia, de când obiceiul cerea numaidecât prezenţa lor în capitală”[11].

„Proprietarii pe moşiile lor aveau în exclusivitate dreptul să vândă vin şi băuturi spirtoase; acum evreii luară în arendă acest drept de desfacere şi acordară ţăranului, pe care hrana proastă cu mămăligă şi lipsa unei ocupaţii rentabile în timpul iernii îl mână la cârciumă, un credit atât de mare, încât bietul om cădea cu totul în mâinile mărinimosului creditor. Chiar şi în oraşe şi în târguri ei aveau astfel de dugheni”. Dugheni în care „rachiul Evreului este aşa potrivit, încât să trântească pe om la pământ, să-i distrugă orice simţ şi el să cadă ca o materie moartă în mâna exploatatorului. Aşa Evreii, „în sate alcătuiră elementul care tocmai lipsea pentru ca să ruineze din temelie pe ţăranii moldoveni. De aceea domnii fanarioţi luară măsuri ca să scape pe acest important purtător al greutăţilor ţării din ghearele exploatatorilor şi otrăvitorilor săi[12].

„Grigore Alexandru Ghica procedează foarte radical, interzicând cu totul evreilor şederea în sate, şi(;) Alexandru Moruzi întări această măsură. Cu toate acestea, străinii cămătari rămaseră de fapt în săracele sate stoarse de bani şi fură mai târziu obişnuiţii orândari ai ţării: ei vindeau pe datorie şi popriau prin agenţii lor în casa şi curtea ţăranului până şi lucrurile de cel mai mic preţ, fără măcar să se adreseze ispravnicului”. „Ţăranul e dat cu desăvârşire pe mâna arendaşilor evrei, organisaţi în trusturi care dispun de el cum vor”, încât „aceste elemente prin această politică ne-au adus şi primejdia materială din 1907”[13].

„Arendaşul are pământul, el fixează preţurile, şi tot el exercită o influenţă covârşitoare asupra administraţiei de toate gradele. Se poate spune că dinastia Fişereştilor, – întrebuinţez acest cuvânt, căci s-a întrebuinţat des, şi l-am auzit şi aici [în Parlament] de curând, – se poate zice că dinastia aceasta a dispus ani de zile de administraţia întreagă a două-trei judeţe din Moldova. Şi nu mai departe decât zilele trecute am primit o scrisoare de la un inspector comunal din Moldova, în care-mi spunea că nu poate face bine ţărănimii, pentru că toată lumea s-a deprins să nu asculte decât de Mochi Fişer, care dispune de administraţie şi de tot. Aş vrea şi aş putea să spun ceva mai mult dar nu mai spun”. Deci, „Răscoalele acelea din Martie [1907] au pus în evidenţă starea rea a ţărănimii. Să nu mi se spună că această punere în evidenţă prin răscoală nu are valoare. Pentru că nu există ţăran în Europa care să fie mai cuminte şi mai sfios decât cum sunt ţăranii noştri”. „Un ţăran, care de secole întregi sufere o împilare sistematică, evident că, bietul, numai(;) obraznic nu este şi că peste drepturile lui nu trece”. „Ţăranul e blând şi bun ca o oaie. Şi, dacă ţăranul acesta bun şi blând, ţăranul acesta care pleacă fruntea înaintea oricării puteri, legiuite şi nelegiuite, se hotărăşte să facă ceea ce a făcut(;) aceasta înseamnă mare lucru. Mie nu-mi trebuiesc nici statistici, nici teorii: am înaintea mea faptul patent că s-a sculat cel mai supus om de pe faţa pământului. Şi aceasta înseamnă că trebuie să-i dai dreptatea toată omului acestuia supus, şi anume potrivit cu jertfa sa şi cu îndelungata sa suferinţă”[14].

Note

  1. Bichman Eliza, Georgian Lucia, Istoria antică, p.23
  2. Lidia Ciucă şi Constantin lonescu Boeru, “Ghid al marilor civilizaţii antice”, p.24
  3. Al treisprezecelea trib: khazarii, Arthur Koestler
  4. Lidia Ciucă şi Constantin lonescu Boeru, “Ghid al marilor civilizaţii antice”, p.26
  5. Radu Mihai Crişan, Testamentul politic al lui Nicolae Iorga, p.29
  6. Lucian Predescu, “Enciclopedia Cugetarea”, p.312
  7. Paul Goma, Săptămâna Roşie, p.171
  8. Radu Mihai Crişan, Testamentul politic al lui Nicolae Iorga, p.29
  9. Paul Goma, Săptămâna Roşie, p.171
  10. Radu Mihai Crişan, Testamentul politic al lui Nicolae Iorga, p.29-30
  11. Radu Mihai Crişan, Testamentul politic al lui Nicolae Iorga, p.30
  12. Radu Mihai Crişan, Testamentul politic al lui Nicolae Iorga, p.30
  13. Radu Mihai Crişan, Testamentul politic al lui Nicolae Iorga, p.30
  14. Radu Mihai Crişan, Testamentul politic al lui Nicolae Iorga, p.31

Referințe

Unelte personale