Revoluţia românilor de la 1821

De la Metapedia
Salt la: navigare, căutare

Revoluţia românilor de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a avut un caracter de eiberare naţională şi socială care se înscria în ampla mişcare europeană din acea vreme de eliberare a popoarelor. Se dorea îndepărtarea domniilor fanariote şi adoptarea unor măsuri politico-administrative care să ducă la limitarea abuzurilor tipice perioadei fanariote. Deoarece ţarul Rusiei nu s-a mai implicat în susţinerea mişcării eteriste, ba mai mult chiar a dezavuat-o, Ipsilanti şi eteriştii nu au mai trecut Dunărea spre Grecia şi au rămas în Ţara Românească. Aici ca urmare a disensiunilor dintre conducătorul românilor şi cel al eteriştilor, acesta din urmă l-a asasinat pe Tudor Vladimirescu. Un efect important al revoluţiei lui Tudor Vladimirescu a fost revenire la domniile pâmântene[1].

Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, deşi a fost înfrântă, a avut efecte importante prin afirmarea voinţei unei categorii sociale mijlocii de a modifica structurile interne ale statului. Această revoluţie a reprezentat începutul unei evoluţii, al cărei sens major a fost restaurarea, treptată, a suveranităţii Ţării Româneşti şi a Moldovei. Înalta Poartă acceptă restabilirea domniilor pământene şi îndepărtarea grecilor din dregătoriile civile, militare şi ecleziastice. Astfel, în anul 1822 sunt instalaţi Grigore Ghica al V-lea ca domn al Ţării Româneşti şi Ioniţă Sandu Sturza ca domn al Moldovei. Comentând semnificaţia, incontestabil majoră, a acestei insurecţii populare, unii cercetători, precum Şerban Milcoveanu, merg chiar până la a susţine că: “În lupta de apărare împotriva complotului fanariot de a fonda – între Carpaţi şi Dunăre – Grecia Mică, pregătitoare a Greciei Mari, am pierdut în 1821 pe Tudor Vladimirescu şi Mişcarea Pandurilor”( Şerban Milcoveanu, Tactica şi strategia în întrebări cu ori fără răspunsuri, Tipografia TCM Print, vol. I, Bucureşti, 2003, pag. 11), aşa cum “în lupta de apărare împotriva complotului evreiesc – planul Cremieux-Peyjotto– de a fonda, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, Israelul european – stat binaţional cu autohtonii clasă subordonată şi exploatată, în calitate de naţiune învinsă şi invadatorii clasă conducătoare-exploatatoare, în calitate de naţiune învingătoare – am pierdut, în 1938, pe Corneliu Z. Codreanu şi, în 1939, Mişcarea Legionară”(Şerban Milcoveanu, p.10-11)[2].

Note

  1. Magazin Istoric Nr.8, august 1977, Cătră tot norodul românesc..., Dan Berindei, p.11-12
  2. Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului, Radu Mihai Crişan, p.14

Legături externe