Metapedia se dezvoltă continuu - și avem nevoie de ajutorul Dumneavoastră să menținem această dezvoltare. Vă rugăm să contribuiți la campania noastră de strângere de fonduri.

Titu Maiorescu

De la Metapedia

Salt la: navigare, căutare

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova -- d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Cuprins

Biografie

Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la Şcoala Centrală din Craiova. În timpul revoluţiei de la 1848 a stabilit legătura dintre revoluţionarii munteni şi ardeleni şi a activat ca agent al Guvernului provizoriu lângă Dieta germană din Frankfurt. În acest timp, familia lui, constând din soţia, Maria, născută Popasu, şi cei doi copii, Emilia şi Titu, a călătorit la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult timp la Braşov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români şi redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în ţară după Unire, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Obşteştii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucţiunii Publice şi profesor la Şcoală Superioară de Litere din Bucureşti.Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova. În zilele revoluţiei, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegeşte la Bucureşti, Braşov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Braşov. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 şi 1849/1850) la şcoala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.Între 1850 - 1851 – absolvind şcoala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul românesc din Schei-Braşov, gimnaziu înfiinţat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al oraşului. Clasa întâi a gimnaziului românesc din Braşov. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann care îi va lăsa o impresie de neşters.Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin obţine la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licenţa în litere şi filosofie la Sorbona şi, după încă un an de studii universitare la Paris, licenţa în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.Trimite la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania cu intenţia de a servi ca prezentare unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimitea revistei. În numărul următor este publicată traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată "Noapte de Anul Nou". Deşi traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureşianu în Gazeta cărţilor, nr. 1, 1934 este considerată totuşi „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a şi fost retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare şi franceza în casa Kremnitz.Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecţii celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soţie), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soţul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) şi Hermann. Titu Maiorescu îşi trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în ţară, publică articolul „Măsura înălţimii prin barometru” în revista Isis sau natura. În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. In anul urmator ii apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form („Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach. La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (Ceva filosofie pe înţelesul tuturor), şi după „o apărare verbală făcută înaintea facultăţii în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès lettres“. În continuare Titu Maiorescu îşi va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârşitul lui 1861, când va părăsi Franţa. În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror, Se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş. În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale „Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă. În 1863 Titu Maiorescu publică la Iaşi „Anuariul Gimnasiului şi Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertaţia lui: „Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ţine la Berlin o conferinţă (Die alte französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză şi muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ şi reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie. La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal". În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferinţe despre „Educaţiunea în familie”. Tot în decembrie obţine Licenţa în drept la Paris şi se stabileşte în Bucureşti. Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iaşi) la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui. Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecţiunile populare“ (conferinţe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th.Rosetti, începerea activităţii de avocat, directoratul la Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi, înfiinţarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare. Deşi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor paşoptiste, totuşi unele accente se schimbaseră, condiţiile erau altele decât pe vremea tinereţii romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluţii naturale, organice şi temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român..

critic literar

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viaţă, împărţită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcţia de prim-ministru, dar şi să piardă un prieten din tinereţe, pe P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut şi a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade şi alţii), de avocat şi de critic literar. I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.



Cronologie

Această preocupare răspunzând unei vocaţii, Maiorescu va continua, cu intermitenţe, conferinţele pe teme umanistice, în cadrul „Junimii“, până în 1881, Decan al Facultăţii de litere (din februarie până în septembrie), Rector al Universităţii ieşene (din septembrie până în anul 1867.
Ia fiinţă „Junimea“, a cărei personalitate reprezentativă, al cărei coordonator este Maiorescu; alături de el, membri fondatori: P. P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi. Titu Maiorescu publică Anuariul Institutului Vasile Lupu, Şcoala normală Trei Ierarhi din Iaşi, pe anul şcolar 1863—1864. În acest anuar Ion Creangă figurează ca premiant.
Apare broşura "Regulile limbii române pentru începători", Iaşi, 18 p.
Din octombrie 1864 până în aprilie 1865 Titu Maiorescu este suspendat din învăţământul universitar în urma unor acuzaţii calomnioase de imoralitate proferate de adversarii politici şi de la Şcoala normală, în timpul procesului calomnios înscenat de o grupare adversă de universitari ieşeni, în frunte cu N. Ionescu. Achitat, Titu Maiorescu va fi repus în toate drepturile sale.
  • 1865
    • 8 februarie – Achitat în procesul împotriva acuzaţiilor de imoralitate.
    • 26 mai – Reintegrat în învăţământ.
În cadrul „Junimii“, Titu Maiorescu îşi expune opiniile asupra scrierii în limba română, idei teoretizate apoi în studiul Despre scrierea limbii române.
  • 1866
    • 10 ianuarie – Intră în baroul Iaşi începând să profeseze avocatura.
Volumul Despre scrierea limbii române, ed. I (cuprinzând partea I şi a II-a).
Înfiinţarea Societăţii Academice Române.
Împreună cu o asociaţie de profesori, Titu Maiorescu întemeiază Institutul academic, care va fuziona în 1879 cu Liceul nou sub denumirea de Institutele unite (1879—1907).
Apare Despre scrierea limbei române.
  • 1867 – Apare primul studiu de critică literară al lui Titu Maiorescu, Despre poezia română în Convorbiri literare (I), (reluat mai apoi în volumul "Poezia română", sub titlul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867).
  • 1868 Dreptul public al românilor şi şcoala lui Bărnuţiu (în volum, sub titlul Contra şcoalei Bărnuţiu).
    • 1 martieApare revista Convorbiri literare,organul literar al „Junimii“, în faza ieşeană (1867—1885), avându-l redactor pe Iacob Negruzzi.
    • 20 iulie Titu Maiorescu este numit membru al Societăţii Academice Române.
    • În Convorbirile literare din 15 septembrie V. Alecsandri publică poezia Tânăra creolă, iar în nr. din 15 octombrie Cânticèle comice, începându-şi astfel colaborarea la această revistă.
Revista Convorbiri literare publică În contra direcţiunii de astăzi a culturii române şi Aforisme de Titu Maiorescu.
  • 1869 La 9 august se naşte fiul lui Titu Maiorescu, Liviu, mort la 26 noiembrie 1872. Pe data de 12 august Titu Maiorescu demisionează din Societatea Academică Română, ca urmare a neaderării sale la etimologismul ardelean dominant în acest for.
Apare articolul Observaţiuni polemice, în Convorbiri literare (III), un răspuns la criticile trezite de studiul "Poezia română. O cercetare critică".
  • 1870
    • 24 martie - Destituit din învăţământ fiindcă pledase în câteva procese; reintegrat după scurt timp.
    • mai Deputat în Parlament.
Numărul din 15 aprilie al Convorbirilor literare publică poezia lui Eminescu Venere şi Madonă, marcând începutul colaborării poetului la această revistă.
Apare articolul Despre reforma învăţământului public, în Convorbiri literare (IV) (studiul, neterminat, dar care este revelator pentru ideile lui Titu Maiorescu în epoca aceea).
  • 1871 – Apare articolul Direcţia nouă, în Convorbiri literare (V), studiul de consacrare a lui Mihai Eminescu. În iunie T. Maiorescu se întâlneşte cu Mihai Eminescu la Botoşani, se pare că este prima lor întâlnire.
Începutul carierei parlamentare a lui Titu Maiorescu, carieră de care se va lăsa antrenat în tot restul vieţii. Apare continuarea articolului "Direcţia nouă", în Convorbiri literare (VI).
  • 1874
    • Critice
    • primăvara – Titu Maiorescu părăseşte Iaşul, stabilindu-se la Bucureşti. Face parte pentru prima oară dintr-un guvern între 7 aprilie şi 29 ianuarie. Se stabileşte definitiv la Bucureşti.
    • 7 aprilie – Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic.
  • 1876 – Devine ministru la Culte şi Instrucţiune Publică în cabinetul Lascăr Catargi. De notat, ca iniţiative ale lui Titu Maiorescu, subvenţionarea şcolilor române din Braşov, restaurarea bisericii de la Curtea-de-Argeş, organizarea publicării Arhivei Hurmuzachi, reorganizarea învăţământului rural, proiectul de lege publică (care, cu toate limitele lui, îşi avea meritele pentru dezvoltarea unui învăţământ ştiinţific) ş. a.
    • 28 ianuarie – Demisionează de la minister pentru că i se respinsese proiectul de lege. Titu Maiorescu este propus ca membru al Societăţii „România jună“ din Viena.
    • În Convorbiri literare (X), Aforismele pentru înţelepciunea în viaţă de Arthur Schopenhauer, trad. de Titu Maiorescu.
    • 31 mai/2 iulie – Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin. Apare primul volum de Critice, Bucureşti, la editura Socec.
Apare Logica , partea I: Logica elementară, Bucureşti, lucrare elocventă pentru studiul de 19 ani al lui Titu Maiorescu asupra acestei discipline filozofice.
  • 1879
    • Reintrarea lui Titu Maiorescu la Academia Română în ziua de 24 mai, instituţie reorganizată pe fundalul Societăţii Academice, prin decretul din 29 martie 1879.
    • Deputat în Adunarea Constituantă.
Apare ediţia a II-a a lucrării Regulile limbii române pentru începători (clasa a II-a primară), retipărită cu învoirea autorului de Ion Creangă, Iaşi, 20 p.
  • 1880 – Titu Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea proiectului ortografic, alături de Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, sub preşedinţia lui Bariţ.
La 8 aprilie Titu Maiorescu citeşte în sesiunea generală a Academiei proiectul noii ortografii a limbii române.
  • 1881 În Convorbiri literare (XI)apar articolele În contra neologismelor şi Literatura română şi străinătatea, un an mai tirziu. Retragerea lui Titu Maiorescu din Comitetul Clubului conservator şi formarea grupării junimiste.
Titu Maiorescu publică ediţia princeps "Poezii" de Mihai Eminescu, Editura Librăriei Socec & Comp. — Bucureşti. Titu Maiorescu motivează culegerea ca izvorâtă... „dintr-un simţământ de datorie literară. Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începătoare ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gânduri într-o frumuseţe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă“. Numărul ediţiilor de poezii ale lui Eminescu se ridică în timpul vieţii lui T. Maiorescu la 10 (publicate în 1883—1913).
  • 1884, 10 octombrie Începând cu data de 10 octombrie Titu Maiorescu îşi reia cariera didactică în cadrul Universităţii din Bucureşti (după 13 ani de la destituirea sa din învăţământ de către ministrul Cristian Tell) ţinând cursuri de Logică şi Istoria filozofiei (germane, franceze, engleze) în secolul al XIX-lea, discipline pe care le va preda până în 1909. Ţine un curs de istoria filosofiei în secolul al XIX-lea.
  • 1886 1886 În Convorbiri literare (XX) apar articolele Poeţi şi critici, un răspuns polemic la tentativele lui Vasile Alecsandri de a intra în domeniul criticii literare, şi În lături! (articol scris cu prilejul apariţiei lucrării lui A. Densusianu Istoria limbii şi literaturii române, Iaşi 1885).
    • În luna decembrie începe divorţul lui Maiorescu de soţia sa Clara, n. Kremnitz, care părăseşte România. Aceasta s-a îmbolnăvit de cancer la sân iar Maiorescu îşi va nota repulsia în jurnalul său intim. Clara va muri de altfel după scurtă vreme.
  • 1888, 23 martie Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
  • 1890, 16 noiembrie Redevine Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
    • Apare volumul Arthur Schopenhauer, "Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă", traducere de Titu Maiorescu.
    • Publică articolul Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului în Convorbiri literare (XXV)
  • 1892 Se tipăreşte ediţia Critice (1867—1892). Buc., Socec, în 3 vol. Articolul Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului în Convorbiri literare (XXV). Titu Maiorescu publică Contraziceri? constituind o replică la studiul lui C. Dobrogeanu-Gherea "Personalitatea şi morala în artă".
  • 1892/1897 31 octombrie Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii din Bucureşti.
  • 1893 Apare Anuarul Universităţii din Bucureşti pe 1892—1893.
  • 1894 C. Dobrogeanu-Gherea răspunde la articolul Contraziceri? cu Asupra esteticii metafizice şi ştiinţifice.
  • 1895 Conducerea revistei Convorbiri literare este preluată de o nouă echipă redacţională: M. Dragomirescu, Ioan Bogdan, S. Mehedinţi, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I. Al. Rădulescu (Pogoneanu), D. Evolceanu.
Începe editarea Discursurilor parlamentare (vol. I şi vol. II, în 1899 va apărea vol. III; în 1904 vol. IV, Bucureşti, Socec, vol. V va fi tipărit în 1915 la Ed. Minerva, Bucureşti).
Publică studiul Ioan Popovici-Bănăţeanul.
  • 1897 Titu Maiorescu demisionează din funcţia de rector al Universităţii. În Convorbiri literare (XXXVI) se publică articolul Oratori, retori şi limbuţi.
  • 1898 Demisionează din profesorat, dar continuă cursul de la Universitate, la rugămintea ministerului.
  • 1903 Apare O rectificare literară (Eminescu), în Convorbiri literare (XXXVII).
  • 1904 Titu Maiorescu prezintă în sesiunea Academiei proiectul ortografic
Titu Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea unui proiect de revizuire a ortografiei (aprobată în 1880) care recunoaşte prioritatea fonetismului în scrierea limbii române.
  • 1906 Se publică raportul asupra volumului: Octavian Goga, Poezii, Budapesta, 1905, în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905—1906), apoi în Convorbiri literare (XL).
  • 1907– Se publică rapoartele academice asupra volumelor: M. Sadoveanu, Povestiri, Buc., în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905—1906), apoi în Convorbiri literare (XLI), şi I. Al. Brătescu-Voineşti, În lumea dreptăţii, în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXIX (1906—1907), apoi în Convorbiri literare (XLI).
  • 1908 Se tipăreşte ediţia Critice (1866—1907), ed. completă, 3 vol., Minerva.
  • 1909 În chestia poeziei populare (răspuns la discursul de recepţiune al d-lui Duiliu Zamfirescu rostit la Academia Română la 16 mai 1909). În Convorbirile literare (XLVIII) se publică Răspuns la discursul de recepţie al dlui Duiliu Zamfirescu.
    • 9 martie Se pensionează din învăţământ iar pe 31 octombrie Titu Maiorescu se va retrage din învăţământ sub motivul limitei de vârstă.
  • 1910, 29 decembrie – Sărbătoarea lui Titu Maiorescu la împlinirea a 70 de ani. Număr festiv al Convorbirilor literare, înmânat lui Titu Maiorescu la 15 februarie de către Barbu Delavrancea; cu aceeaşi ocazie se tipăreşte la Suceava broşura societăţii vieneze „România jună“ lui Titu Maiorescu. Devine Ministru de Externe.
  • 1912, iulie – Devine Ministru al Justiţiei.
  • 1913, 29 martie – La 28 martie Titu Maiorescu este numit prim-ministru şi ministru de externe. În această calitate, prezidează conferinţa de pace de la Bucureşti în urma războiului balcanic (iulie).
  • 1914 La 4 iunie se retrage din viaţa politică, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a României.
    • iunie—octombrie Călătorie în străinătate; într-un sanatoriu din Heidelberg moare Ana Maiorescu.
  • 1916, 14/27 august – Participă la Consiliul de Coroană, pronunţându-se pentru neutralitate. În timpul războiului rămâne în Bucureşti, refuzând orice colaborare cu ocupanţii germani.

Selecţiuni din opera literară

Operele publicate postum

  • Jurnal, se întinde pe zece volume, e cel mai lung jurnal intim din literatura română
  • Scrieri de logică, restituite de Alexndru Surdu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988
  • Istoria politică a României sub domnia lui Carol I ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994
  • Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, vol.I-V, studiu introductiv, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, 2001-2003

Legături externe


Bibliografie

Unelte personale