Şezătoarea

Şezătoarea este un obicei popular cu implicaţii atât pe plan productiv cât şi pe plan socio-cultural în comunitatea rurală românească. “Şezătoarea” constă într-o reunire a sătenilor pe grupe de vârstă, practicată în special de tineret, pe întreg cuprinsul ţării. În funcţie de zona etnografică, acest obicei poartă nume diferite: “Furcărie”, “Torcărie”, “Strânsură”, “Opaiţ”, “Danţ” şi “Focuri”, atunci când se organizează afară. Fiind şi un loc de creaţie şi circulaţie folclorică, “Şezătoarea” era locul în care se învăţau şi se perfecţionau deprinderile de muncă şi se transmiteau datinile şi obiceiurile.

În momentul venirii toamnei, atunci când se terminau muncile agricole, începând cu luna noiembrie şi până în martie, fetele şi feciorii organizau “Şezătorile” asociindu-se câte 10-20 de personae şi stabilind gazda unde urmau să se adune. În unele sate, locul “şezătorii” se anunţa din timp, pentru a nu fi mai multe odată. În alte localităţi, ele se ţineau lanţ în fiecare seară, la altă casă. Pentru a oferi condiţii dintre cele mai bune pentru desfăşurarea “şezătorii”, fiecare participant, de comun accord cu gazda, îşi stabilea contribuţia: petrolul pentru lampă, lemnele pentru foc şi numărul de fuioare ce urmau a fi toarse de fete, în clacă sau acasă, ca dar pentru încăperea pusă la dispoziţie. După căderea întunericului, fetele se pregăteau să plece “în şezătoare”, luând cu sine lucrul ce-l aveau de făcut: furcă pentru tors, cusături de la diverse piese de port popular, dantelă sau împletituri. În timpul lucrului fetele povesteau, cântau, spuneau ghicitori şi vorbeau “despre ce s-a mai întâmplat în sat”. Spre sfârşitul “şezătorii”, îşi făceau apariţia şi feciorii, care erau de regulă prietenii fetelor, însoţiţi de câte un sătean care ştia să cânte din fluier, cimpoi sau la vioară, pentru a invita fetele la joc, şi petreceau împreună până dimineaţă.