Estetică

Estetica este o știință modernă umanistă datată oficial în 1759 când s-a folosit prima dată termenul de Aesthetica pentru a marca prezența distinctă a unui domeniu de preocupări teoretizante despre frumos și valorile legate de frumos, domeniu în care se revendica deja o anumită autonomie.

Istorie

Ideile și meditațiile cu caracter estetic au o vechime milenară. Din înmănunchierea ideilor estetice s-au înfiripat printr-o desprindere anevoioasă din trunchiul reflecțiilor filosofice o disciplină de-sine-stătătoare menită a reflecta dintr-o perspectivă proprie un câmp vast de fenomene considerate în unitatea și în diversitatea lor.

În procesul cristalizării sale estetica a fost confruntată cu neîncrederea scepticilor și cu acerbia contestatarilor trebuind întemeiată și și legitimată neîntrerupt până în prezent. În favoarea existenței esteticii pledează un palmares de achiziții , interesul oamenilor și specialiștilor, utilitatea ei cognitivă și acțională.

Începutul reflecției estetice a fost în faza genezei reflecției filosofice cînd se integra cu viziune particulară în concepția globală asupra lumii pornind de la întrebările fundamentale ivite în zorii devenirii umane.

Seducția cosmosului conceput antropomorfic întemeiat pe ordine și armonie universală precum și a teoriilor ce reflectau legăturile directe cu natura apreciată prin prisma actelor și valorilor umane au făcut să încolțească primele speculații de factură estetică în cosmogoniile cele mai timpurii.

Gînditorii antici valorificând bogata moștenire a a începuturilor meditațiilor au fondat sisteme de ideideschizătoare de direcții și au extins și aprofundat tratarea filosofică a problemelor artelor și frumosului.

Platon (427-347î.e.n.) a reținut cu precădere în seama examenului estetic conceptul de frumos privit ca o stare ideală. Aristotel (384-322 î.e.n) a analizat cu deosebire întruchipările obiective ale frumosului în planul creației artistice.

Pe coordonatele trasate de gînditorii antici tezaurul de cugetării antice a fost integrat în diverse doctrine filosofice și cuprins în diferite , poetici, retorici, stilistici, tratate despre artă jalonându-se faza incipientă a închegării conștiinței estetice, a delimitării problematicii și profilului disciplinei ce avea să fie estetica.

În Evul Mediu era caracteristică predilecția pentru frumos.

În Epoca Renașterii gânditorii au angajat demersul estetic în dezbaterea imperativelor artei și creației, au prefigurat temele esențiale.

În Epoca Modernă contribuții estetice teoretice importante au adus Boileau, Leibniz, Giambatista Da Vico, Lessing, , Denis Diderot etc. Pe lângă contribuțiile teoretice s-a acumulat un imens tezaur de opere artistice ca material de contemplare și reflecție în și după Renașterere.

Filosoful german Alexander Baumgarten (1714-1762) beneficiind de contribuțiile anterioare cu intenția de a concentra toate opiniile referitoare la statutul esteticii a formulat definiția obiectului esteticii astfel: ,,Estetica este știința cunoșterii sensibile, teoria artelor libere, gnoseologia inferioară, arta gândirii despre frumos, arta analoagă rațiunii, știința afectelor”.

Filosofii germani Immanuel Kant și G. W. Fr. Hegel au dat fenomenului estetic interpretări noi și un loc tot mai important în cadrul sistemelor lor filosofice.

Tentativele de a defini estetica s-au înmulțit spre Epoca Contemporană invocându-se diverse principii și criterii. Benedetoo Croce considera că ,,estetica este știința cunoașterii intuitive și expresive”. Hippolyte Taine a scris că estetica este o ,,filosofie a artelor”. Pentru George Santayana ,, estetica se ocupă cu perceperea valorilor”. Etienne Souriau a susținut că estetica este știința formelor.