Grigore Ureche

Grigore Ureche (aproximativ 1590 - 1647) a fost primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă a ajuns până la noi.

Biografie

Grigore Ureche se trage dintr-o veche familie boierească despre care Dimitrie Cantemir susţine că datează din vremea când Dacia era ocupată de armatele romane în timpul împăratului Traian. A fost fiul lui Nestor Ureche, un boier instruit care a deţinut funcţii politice important: culcer, vornic, mare vornic în Ţara de Jos, dar şi caimacam (locţiitor de domnitor).

Un alt cronicar Miron Costin ne transmite faptul că Grigore Ureche a învăţat în Polonia. Se presupune că şi-a început studiile în 1611. La 1612 deja se afla la învăţătură în Polonia, unde şi familia i se afla refugiată, şi studiază literatura la Cameniţa, până la începutul lui 1615 când se întoarece în Moldova. Nu rămâne însă decât pentru scurt timp deoarece este nevoit din nou să plece în Polonia unde studiază la şcoala Stavropighiei din Lemberg. În 1617 moare tatăl său de la care moşteneşte cea mai mare parte a imensei averi a acestuia. În 1628 este numit logofăt de către domnul Miron Barnovschi-Movilă. În 1631 este numit spătar în timpul lui Alexandru Iliaş, împotriva căruia va complota mai târziu împreună cu alţi boieri. Reuşeşte să scape de decapitare punând la cale o răscoală împreună cu Vasile Lupu, prin care Iliaş a fost alungat. După ce Vasile Lupu, ajunge domnitor în 1634 îl păstrează în funcţia de mare spătar şi devine om de încredere al acestuia, dându-i sfaturi în probleme de politică externă. La 1642 este numit mare vornic al Ţării de Jos, dregătorie pe care o deţine până la sfârşitul vieţii. A murit în anul 1647 în satul Goeşti din ţinutul Cârligăturii şi a fost înmormântat într-o criptă de la mănăstirea Bistriţa din Moldova.

Opera

Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş până la Aron-vodă a fost scris spre sfârşitul vieţii, (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski şi o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.

Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns şi s-a pierdut foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. Alţi copişti, ca Misail Călugărul şi Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin. Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conţinînd integral sau parţial cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu.

Letopiseţul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dereptate“. Adversar al unei puteri domneşti fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziţia marii boierimi. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea ţării şi în special epoca lui Ştefan cel Mare. În politica externă, Grigore Ureche a promovat cu perseverenţă ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianţă cu Polonia.

Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, remarcă influenţa altor limbi („aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”), afirmă descendenţa romană („de la Rîm ne tragem”) şi face unele apropieri etimologice între cuvintele româneşti şi cele latineşti („…de la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-àm înţălege”. Ureche greşeşte originea doar a două cuvinte: femeie – familia, părinte – parentem). Cronicarul afirmă şi originea comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor.

Portretul lui Ştefan cel Mare Lui Ştefan îi sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseţ, într-un joc de lumini şi umbre, căci cronicarul nu se sfieşte să-l judece uneori (de exemplu îl consideră mai curând un războinic de dragul războiului decât un patriot). Celebru este finalul portretului, în care moartea voievodului este prezentată secvenţial:

a) împrejurările morţii lui Ştefan (anul, luna, ziua);

b) portretul fizic, realizat printr-un eufemism („om nu mare de stat”) şi cel moral, alcătuit dintr-o enumerare de însuşiri: impulsiv („mînois şi degrabă a vărsa sînge nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la ospeţe omorîia fără giudeţ”), dar bun gospodar („şi lucrul său îl ştia à-l acoperi”), neîntrecut strateg („la lucruri de războaie meşter”), ştiind să-şi transforme chiar înfrîngerea în victorie („…că ştiindu-se căzut gios se rădica deasupra învingătorilor”);

c) sentimentele poporului la moartea lui Ştefan (jalea, intrarea în legendă à domnitorului);

d) participarea naturii la durerea generală;

e) o scurtă şi precisă informare istoriografică.

Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc. Arta scriitorului se valorifică îndeosebi în capacitatea de a creiona portrete.