Liberalism

Liberalismul este o doctrină care se opune socialismului şi dirijismului, proclamă principiul nonintervenţiei statului în economie, în relaţiile economice existente între indivizi, grupuri sociale sau naţiuni; promovează ideea libertăţii economice, a liberului schimb, a liberei concurenţe.

„Ce presupune liberalismul? O mentalitate individualistă. Formele de viaţă reduse la individ. Unde s-a născut individualismul, s-a născut şi protestantismul, care este o formă individualistă de trăire a lui Dumnezeu. Proprietatea, în Apus, era individuală, în Apus era formula: jus utendi, fruendi etabutendi. La noi nu este aşa. De pildă, proprietatea rurală.

Iar acum câţiva ani ziarele au scris despre numărul membrilor familiei. Aceasta înseamnă că la noi proprietatea nu este un bun individual, ci familial, legat de forţa de lucru a familiei.”

(Nae Ionescu, 1938)

“Liberalismul s-a instituit ca o concepţie politică utilă după proclamarea independenţei SUA (1776) şi după revoluţia franceză (1789-1794), situându-se în prim planul concepţiilor politice ale secolului XIX şi primelor decenii ale secolului XX”. Liberalismul este o ideologie care de-a lungul timpului a căpătat diferite forme: liberalism clasic şi revizionist, vechi şi nou, liberalism politic şi economic, liberalism perfecţionist şi liberalism minimal.

Potrivit profesorului britanic John Gray, toate aceste forme ale liberalismului enumerate anterior, au în comun patru elemente: individualismul, egalitarismul (egalitatea în faţa legii), universalismul şi progresismul.

Liberalismul a pus accentul de la început pe toleranţă şi pluralism, limitarea puterii politice şi separarea puterilor în stat, libertatea individuală şi proprietatea privată, unicitatea şi inviolabilitatea individului, drepturi individuale şi autonomie personală.

Liberalismul este o doctrină politică şi economică ce este caracterizată de anumite principii cum ar fi: principiul maximei libertăţi individuale egale; principiul autoreglării spontane a economiei; principiul reducerii la minim a rolului statului; principiul reducerii dreptăţii la legalitate.

Criticile aduse liberalismului: că este ateu şi relativist, nihilistic şi reducţionist, instrumental şi universal, cosmopolit şi lipsit de profunzime.

În ceea ce priveşte Europa de est, după căderea comunismului, deoarece liberalismul a luat mai mult o formă anti-comunistă, el a avut doar un program general, insuficient articulat, şi care a reflectat doar o situaţie momentană, ce s-a dovedit ineficientă în momentul în care liberalismul a trecut de la starea de opoziţie la cea de guvernământ.

Liberalismul este un sistem teoretic şi doctrinar care are la bază, potrivit lui Ivanciu Nicolae-Văleanu, următoarele idei: „homo economicus este actorul principal al vieţii economice; proprietatea privată este temelia producţiei raţionale şi eficiente; piaţa şi categoriile ei constituie mecanismul economic optim, capabil să rezolve în mod automat, pe baza cererii şi ofertei, toate dezechilibrele, asigurând în permanenţă echilibrul şi eficienţa; profitul particular este stimulentul activităţii economice”( Ivanciu Nicolae Văleanu, „Tratat de doctrine economice”, pag. 331); măsurile de protejare a economiei naţionale şi favorizarea unor ramuri în detrimentul altora au consecinţe funeste pentru dezvoltarea armonioasă a organismului economic naţional. El cunoaşte două orientări principale: cea liberal-democrată - printre ai cărei reprezentanţi de seamă se numără Ion Ghica, Enric Winterhalder şi George Bariţiu - care, constatând caracterul agrar al economiei româneşti, consideră posibilă şi necesară dezvoltarea industrială, dar numai în condiţii de liberă concurenţă, adică fără măsuri protectoare pe care le aprecia ca fiind artificiale; şi cea liberschimbistă agrarian-conservatoare - printre ai cărei fruntaşi se află Ion Strat, Al. Moruz, N. Filipescu, Petre Carp, P. Missir - care privesc dezvoltarea agrară ca pe un element specific al economiei noastre, văzând în industrie ceva dăunător organismului economic.

„Liberalismul de la noi însemnează astăzi domnia prin mase amăgite şi reamăgite, căci mundus vult decipi ergo decipiatur e parola de guvernământ(;). Lumea vrea să fie amăgită, s-o amăgim dar, îşi zic confraţii şi au pentru aceasta o magazie cu fraze cari de cari mai ieftine” (Mihai Eminescu, în Timpul, 6 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 53).

După câte vedem astăzi nu se mai poate admite că dezvoltarea României a fost normală. Din contra: a fost în gradul cel mai mare anormală, sacrificându-se, în favorul ei, bunăstarea, sănătatea şi moralul tocmai a acelor clase pe cari liberalismul esploatator şi ignorant pretindea a le emancipa. Ceea ce dar a adus dezvoltarea de pân-acum n-a fost o nouă clasă de producători, nu ridicarea muncitorului la un nivel mai nalt de cultură şi de bun trai, ci o clasă de stăpânitori, o aristocraţie nouă, compusă din oameni cu puţină ştiinţă de carte dar cu multă impertinenţă, cu mult spirit de şicană şi de-o ruşinoasă mlădioşie de caracter.” (Mihai Eminescu, De câte ori gândim…, Timpul, 21 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 206).

„Pe terenul muncii liberalul, care nu vede decât rezultatele, va zice: scopul economiei politice e producţiunea. Producţiunea numeroasă, bănoasă, ieftenă, iată singura ţintă ce-o urmărim. De aici apoi o împărţeală a muncii după naţiuni, una să producă numai un lucru şi să fie absolut ineptă şi incapabilă de-a produce altceva; alta alt lucru. În adevăr imens, ieften, bănos. Fiinţa inteligentă a omului, redusă la rolul unui şurub de maşină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică. Oare nu are mai multă dreptate acela carele zice că obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă fiinţă? E vorba ca toate aptitudinile fizice şi morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă şi combinată, nu ca să degenereze şi să se închircească în favorul uneia singure. E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte, nu să degenereze toate şi să se condamne poporul întreg la un singur soi de muncă care să-l facă unilateral, inept pe toate terenele afară de unul singur. Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”.(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87).

Bibliografie

• Radu Mihai Crişan, “Drumul Doinei. Arma cuvântului la Eminescu”
• Radu Mihai Crişan, “SPRE EMINESCU. Raspuns romanesc la amenintarile prezentului si la provocarile viitorului”
• Aurelian Crăiuţu, “A fi sau a nu fi liberal?”
• Constantin Hlihor, “Istoria secolului XX”