Metacogniție

Metacogniția este mulțimea cunoștințelor personale despre resursele cognitive proprii și despre compatibilitatea dintre aceste resurse și situația de învățare sau de cunoaștere. Persoana care are metacogniție este conștientă de mașinăria proprie de cunoaștere.

Cunoștințele despre resursele de cunoaștere de care dispune persoana vizează în principal tipul dominant de gândire, calitățile activității de memorare, raportul între procesele memorării.

Tipul dominant de gândire este vizat de metacogniție sub aspectul poziționării gândirii față de gândirea comună pe direcția convergenței sau divergenței cu gândirea comună a oamenilor din comunitate. De asemenea tipul dominant de gândire este urmărit în metacogniție sub aspectul activismului pe direcția reproducere versus creare. În metacogniție se urmărește materialul dominant pe care gândirea personală îl prelucrează după gradul său de abstractizare pe direcția concret-abstract. Metacogniția ține seama de măsura conștientizării proceselor de gândire veghind măsura în care activitatea gândirii este intuitivă sau reflexivă.

Metacogniția cuprinde activitatea memorizării mergând de la raporturile între procesele componente ale memorizării ( reținerea, menținerea și amintirea) la eficiența fiecărui proces component al memorării ( volum, viteză, organizare), specializarea procesului ( pe materiale concrete, abstracte, verbale, imagistice, etc.).

Pe lângă cunoștințe despre facultățile cognitive personale mai acționează anumite priceperi ca selectarea procedurilor cognitive, alegerea procedurilor cognitive, deciderea folosirii procedurii alese, executarea procedurii cognitive, controlarea rezultatului folosirii procedurii și revenirea la poziția generală față de proceduri.

Bibliografie

Negovan, Valeria (2006), Introducere în psihologia educației, Editura Universitară, București