Pelasg

Pelasg este un etnonim străvechi.

Situare

Cuvântul pelasg îi desemnează şi pe strămoşii românilor în orizontul dacic. Orizontul dacic era suprapus în Antichitatea Înaltă cu aria Europei Răsăritene în care a înflorit Civilizaţia Europei Vechi (Old European Civilization - Marija Gimbutas) îndată după Potop (Euxine Flood, Noah's Flood - Ryan, Pitman et al). Cu trecerea mileniilor, orizontul dacic s-a restrâns la Aria Lingvistică Românească (din masivul Tatra spre nord-vest, peninsula Istria la est, Peloponezul la sud, şi Transnistria la est). Această arie lingvistică românească, imposibil de explicat fără a accepta identitatea dintre pelasgi, daci, şi valahi, s-a restrâns şi mai mult în istoria contemporană spre teritoriul României Mari.

Atestare în scris

Cuvântul pelasg este atestat pentru prima oară la istoricul Herodot Carianul, care-i descrie pe larg pelasgii din Grecia, strămoşii direcţi ai aromânilor, în Istorii (I, 57, II, 50 / 52, 56, IV, 145, V, 26, VI, 136 / 140, VIII, 44 etc.)

Sens

Cuvântul pelasg a evoluat către contemporanul Valah / Vlah, desemnând astfel, încă de la prima atestare în scris, pe “cei mai vechi şi cei mai înţelepţi oameni albi ai pământului (Europei)”

Etimologie

Cuvântul pelasg este cu mult mai vechi decât cuvântul din limba greacă veche, cu care este adesea confundat, chiar de câtre mari nume, şi anume pelagic. Din timpul lui Herodot mulţi au crezut că pelasgii sunt pelagici (ai ţărmurilor) sau aduşi de… berze (pelargici). Dar astfel de confuzii erau monedă curentă în lumea grecească.

Istoria cuvântului

În petrecerea mileniilor, cuvântul "pelasg" ilustrează următoarea lucrare a legilor fonetice: 1. Pelasg > Belasg. Spre orizontul anului 432 î. H., cuvântul cunoaşte “sonorizarea” în b-; 2. belaSG > belaG. Grupul consonantic -sg-, “pierzând” constrictiva / fricativa den-tală surdă (s), se reduce progresiv la oclusiva postpalatală sonoră, -g-; Etnonimul nostru înfăţişându-se către orizontul anului 551 d. H., în semnificantul Belag, 3. belaG > belaK. Sunetul G permiţând la rostire, în perechea consonantică postpalatală, c / k – g, “surdizarea” sonorei, pelasg devine Belac. Prin formarea pluralului este evidentă palatalizarea : Belagi > Belaghi > Belachi.

Atestări ale cuvântului Belag în această formă

Prin istoricul dacoromâno-moesiano-got, Iordanes (aprox. 531 – 592 d. Hr. ), în celebra sa lucrare din anul 551, Getica (69), se certifică şi derivatul belagin / belagine < Belag- + suf. -in (pentru feminin: belagine) – “ceea ce este al Belagilor”: «Nam ethicam eos erudiens barbaricos mores compes-cuit; fysicam tradens naturaliter propriis legibus vivere fecit, quas usque nunc conscriptas belagines nuncupant...» / «El (Deceneu) i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcân-du-i să trăiască după legile naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele de belagine...». 4. belac > Blac. Înainte de orizontul anului 1199, etnonimul Belac deja cunoscuse sincopa lui -e- (Blac), ori redeschiderea-i sub influenţa accentuatei vocale din silaba secundă (Balac) 5. Blac > Vlac. Se petrece “fricativizarea” / “labiodentalizarea” oclusivei iniţiale (p- / b- > v-) şi “fricativizarea” / “laringalizarea” dinspre plural a con-soanei finale: Vlac > Vlachi > Vlah;

Atestări ale cuvântului Blac în această formă

În unele documente redactate în latina medievală mai apare şi nesincopat, cu -e- > -a-: Ioan / Ioniţă Asan «ilustri Blacorum / Valachorum regi (...) Blaciae provinciis constituti...»; din Blac / Balac, prin sufixare cu -an şi apoi cu -ic / -ică, a rezultat: Balcan / Balcanică, însemnând “ceea ce este pelasgo-daco-thrac / valahic, sau dacoromânesc / românesc”.

Concluzii

Din Istoriile lui Herodot (supra), se relevă faptul că Pelasgii / Vlahii (Valahii) – adică Dacoromânii / Românii – sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, de dinaintea Elenilor / Grecilor, că sunt Thracii Peninsulei Balcanice, Italice etc. Toponimul Pelasgia > Belachia / Blachia (în documentele evmezice: La Grande Blaquie – Blachia Mare; la cronicarul Imperiului Latin, Geoffroy de Villehardouin, în De la conqučte de Constantinopole: «Blachie la Grant» – apud XIRD, II, 302) > Valahia înseamnă ţara Pelasgilor > Belagilor / Belachilor > Valahilor / Vlahilor, adică ţara Dacoromânilor / Românilor, cea mai veche ţară a Europei, întinsă de la Alpi la Don şi Marea Getică / Neagră, şi de dincolo de Carpaţii Nordici până la Marea Mediterană (Marea Thracică / Egee). Toponimul Peninsula Balacanică îşi lămureşte semnificatul dintâi în “peninsula Pelasgo-Daco-Thracilor / Valahilor, adică a Dacoromânilor / Românilor”; oronimul Munţii Balcani, desemnează, fireşte, “munţii Pelasgo-Daco-Thracilor / Valahilor, adică ai Dacoromânilor / Românilor”.

Bibliografie

• "Istoria religiilor", vol. I, Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara, Ed. Aethicus, 2001, p. 122