Roma antică

Lupoaica, Romulus, Remus

Roma a fost întemeiată potrivit legendei prin anul 754-753 î.Hr.

Întemeierea

Roma a fost întemeiată în câmpia Latium, într-un loc propice comerţului fiind situat lângă fluviul Tibru. Nucleul fondării Romei s-a închegat pe una dintre colinele din Latium denumită Palatin. Ulterior s-a realizat o federaţie de sate împreună cu celelalte aşezări de pe alte şase coline: Capitoliu, Aventin, Quirinal, Viminal, Esquilin şi Caelius. La fondarea şi dezvoltarea Romei a stat la bază un amalgam de seminţii. Dacă de cele mai multe ori se afirmă că acest amalgam era format din trei componente, anticii considerau că au fost cinci: „latinii (cei mai importanţi strămoşi, care au dăruit „cetăţii eterne" chiar limba ei), sabinii şi etruscii (toţi locuitori ai Italiei), dar şi troienii lui Enea, sosiţi în Laţiu după distrugerea Troiei, şi, chiar înaintea acestora, grecii arcadieni ai lui Evandru”.

Numele

Dacă romanii considerau că numele de Roma ar fi venit de la cel al fondatorului, Romulus, a existat şi presupunerea că termenul Roma ar fi de sorginte etruscă. De fapt, se pare că numele de Roma este un cuvânt latin, provenit de la termenul ruma sau rumon, care desemna mamelele unui animal. Acest cuvânt ar fi caracterizat astfel colinele Romei, care semănau cu nişte mamele. Alte dovezi care să confirme această ipoteză le constituie existenţa numelor: Ruminal care la Roma desemna smochinul, precum şi Rumon care a fost numele iniţial al Tibrului şi care făcea referire tot la coline. Concluzia este că etruscii au fost cei care au luat numele de Roma de la latini, şi chiar că numele de Romulus derivă de la Roma.

Legenda

Deoarece existau mai multe legende despre întemeierea Romei, împăratul Augustus, în secolul l î.H., a solicitat poetului Vergilius şi istoricului Titus Livius să facă o cercetare asupra lor. Aceasta s-a concretizat prin lucrările: „Eneida” a lui Vergilius şi „Istoria romană” a lui Titus Livius. Potrivit istoricului roman Titus Livius, Roma a fost întemeiată în 753 î.H., de Romulus, unul din fiii lui Enea. Cucerirea Troiei de către greci a făcut ca Enea, împreună cu un grup de troieni să se refugieze în Italia, la gura Tibrului. Aici s-a căsătorit cu fiica regelui din Latium, pe nume Latinus, iar mai apoi i-a urmat chiar la tron. Enea a avut cu vestala Rhea Silvia doi gemeni Romulus şi Remus. Copiii au fost abandonaţi într-un coşuleţ de papură pe Tibru. Ajunşi la poalele dealului Palatin, după ce au fost alăptaţi de o lupoaică, sunt salvaţi de un cioban. Când au ajuns mari, l-au alungat pe rege de pe tronul cetăţii Alba Longa şi îl pun pe bunicul lor. Cei doi fraţi întemeiază un oraş în locurile unde au fost salvaţi, pe care Romulus îl numeşte Roma. În urma unei certe, Romulus îl ucide pe Remus şi devine primul rege al Romei.

Regalitatea

Potrivit legendei, din momentul întemeierii, Roma a fost condusă de şapte regi. Primul rege a fost Romulus. El s-a războit cu sabinii, însă până la urmă se face pace şi cele două popoare se contopesc. Romulus a fost urmat pe tron de 3 regi sabini, însă ultimii trei au fost etrusci. Primul dintre cei trei regi etrusci Tarquinius Bătrânul, a obţinut tronul uzurpându-l pe ultimul rege sabin. El a introdus la Roma civilizaţia etruscă de la religie şi politică, până la arhitectură. Servius Tullius, cel de-al doilea rege etrusc, stabileşte prima constituţie şi înconjură oraşul cu o incintă care-i poartă numele. Cel de-al treilea şi ultimul rege etrusc Tarquinius Superbus, aboleşte constituţia şi domneşte ca dictator. Poporul se răscoală şi îl alungă, apoi proclamă republica (509) .

Dacii la Roma

Dacii s-au aflat la Roma, împreună cu alte popoare aflate în regiunea cunoscută azi sub numele de Balcani, cum ar fi ilirii, încă din perioada cuprinsă între anul 44 î.Hr. (moartea lui Iulius Caesar şi anul 31 î.Hr., corespunzător instaurării principatului lui Augustus. Ei aveau mai multe preocupări, însă, în principal, erau gladiatori, şi li se potrivea destul de bine, ţinând seama de caracterul dacilor care preferau lupta individuală. Gladiatorii se antrenau în mici arene numite "ludus". Se cunosc patru denumiri ale acestor arene: Dacicus, Gallicus, Magnus, Matutinus. Existenţa arenei Dacicus arată că erau un număr mare de daci care luptau ca gladiatori. Mai târziu când Dacia a devenit provincie romană, ei şi-au îndreptat atenţia mai mult către activitatea militară, devenind membri ai gărzii imperiale - pretorieni, şi în garda călare - equites singulares. Inscripţiile pietrelor funerare ale soldaţilor ce au aparţinut gărzii imperiale ţin, în mod deosebit, să amintească locul de origine al defuncţilor; de exemplu: natione Tharx - pentru traci.

Astfel, se remarcă cea a lui Lucius Avilius Dacus, al cărui nume e sculptat în marmură, în anul 70 d.Hr., deci anterior cuceririi Daciei. O altă inscripţie a fost descoperită pe Via Flaminia, şi este dedicată memoriei reginei Zia, văduvei regelui costobocilor, Dieporus (Pieporus), pusă de nepoţii ei Natoporus şi Driglisa. Se pare că pe Via Flaminia erau găzduiţi ostateci de origine regală şi nobilă. Prezenţa dacilor la Roma, în garda imperială, este relevată şi de multele inscripţii în marmură, dedicate împăraţilor, şi pe care se aflau şi numele soldaţilor şi unde erau precizate şi locurile de origine: Aurelius Valerianus Drubeta, Antonius Bassinass Zermizegetusa, Titus Lempronius Augustus Apulum. S-a constatat că aproape 120 de nume sunt dacice, dintre care 15, proveneau din Sarmizegetusa. Printre aceştia se remarcă Claudiano, centurion din cohorta a VI-a. Mai trebuie amintit cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a ajuns la vârsta de 85 de ani, în condiţiile în care în acea vreme rar se ajungea la vârsta de 50 de ani.

Legături externe

• Aurora Petan, Împăraţii daci ai Romei