Simţire

De la Metapedia
Salt la: navigare, căutare

Simţirea este prelucrare psihică primară a informaţiei constând în captare, înregistrare şi transformare a informaţiei venite direct de la stimul. Termenul are înţelesul de proces senzorial. Produsul prelucrării informaţiei venite direct de la stimul se numeşte senzaţie.Procesul senzorial este reflectarea unei însuşiri a obiectului chiar în momentul acţiunii stimulilor asupra organului de simţ. Prin extensie termenul este uneori folosit şi pentru desemnarea altor procese psihice dar înţelesul principal este cel de priză psihică elementară a prezenţei unui stimul prin intermediul activităţii unui analizator (organ de simţ). Simţirea este un proces psihic ce include excitarea ca pe o fază iniţială ce este o modificare locală reversibilă dar o depăşeşte pe aceasta prin faptul că duce starea de excitaţie şi implicit mesajul până la un centru nervos capabil de a forma modelul stimulului astfel încât modelul devine un element util în adaptarea individului. Simţirea este realizată numai dacă este finalizată în senzaţie. Dacă mişcarea informaţiei către centrul nervos senzorial este oprită, simţirea nu este finalizată, senzaţia nu apare, activitatea reflectorie oprindu-se în stadiu fiziologic numit stadiu presenzorial. Stadiul presenzorial al simţirii este reacţie localizată, incadrată în circuitul reglator prin răspunsuri reflexe primare în care stimulul rămâne reflexogen fără să dea naştere unei senzaţii. Stadiul senzorial al simţirii este reflectarea a cel puţin unei însuşiri a obiectului, reflectare aptă să fie integrată în sisteme psihice mai complexe. Simţirea face trecerea de la procesul fiziologic la procesul psihologic. Procesul întreg al simţirii este continuu constând în integrarea fiziologicului de către psihologic în perspectiva reglării generale a comportamentului individului. Procesul senzorial antrenează trei elemente: stimul, care poate fi substanţă sau energie, răspuns fiziologic, care este succesiune de procese electrice în organele simţului respectiv în receptor, nerv şi zonă din creier şi experienţă senzorială care se manifestă ca trăire.

Definiţii ale simţirii

Dificultatea definirii proceselor de producere a senzaţiilor a determinat substituirea definiţiei riguroase cu operaţii de comparare, cu definiţii comparative sau cu descrieri ale raporturile sale cu procese inferioare şi cu procese superioare ei ca excitarea şi perceperea.

Privind raporturile simţirii cu perceperea au fost emise opinii diferite. Reid Thomas (1710-1796) scria că senzaţiile sunt unităţi psihice primitive care combinîndu-se şi asociindu-se între ele conduc la percepţie. Myers (1986) afirma că procesul senzorial constă în detectarea şi codarea stimulilor în timp ce perceperea este procesul mintal al organizării şi intepretării senzaţiilor. Conform opiniei lui Krooks şi Stein ( 1991) simţirea este experienţa individuală cu stimulii. Feldman (1993) considera simţirea ca fiind un prim contact cu stimulii în timp ce perceperea este un proces de analiză, interpretare şi integrare a stimulilor. Cercetările actuale sunt dominate de psihologia cognitivistă care consideră că produsele simţirii, senzaţiile se integrează organic (nu mecanic) în percepţie prin interpretare şi semnificare a informaţiilor furnizate de simţuri.

O abordare aparte a simţirii a realizat-o psihologul francez Salzi Pierre (1934) prin integrare psihofiziologică. El a constatat existenţa a trei categorii de fapte în procesul producerii senzaţiilor: fapte obiective, fapte nervoase şi fapte mintale. Produsul simţirii, senzaţia, corespunde unui obiect real, angajează aparatul nervos şi fiind o stare de conştiinţă este precedată şi însoţită de fapte subiective. Psihologul a sesizat nivelele la care se manifestă simţirea în întregimea sa. Salzi consideră că obiectul şi stimularea sunt condiţii necesare pentru producerea de senzaţii dar cauza simţirii, a producerii senzaţiei este conştiinţa. A simţi şi a fi conştient este unul şi acelaşi lucru. Primul factor care ordonează senzaţiile este imaginea. De asemenea Salzi crede că raţionamentul conştientizează senzaţia prin creşterea discernământului. Simţirea decurge din activitatea mintală şi se perfecţionează datorită acestei activităţi. Drept argument foloseşte exemplul vederi care dacă este anormală este corectată prin operaţii mintale. Autorul susţine că senzaţia se produce în zona corticală ca efect global. Punctul de vedere al lui Salzi este totuşi unilateral deoarece este psihologist, neglijând tocmai două din categoriile de fapte implicate în simţire: faptele obiective şi faptele nervoase pe care tocmai el le constatase. De asemenea se poate pune problema existenţei senzaţiilor la animale, care nu posedă conştiinţă. Viziunea lui Pierre Salzi prezintă meritul metodologic al integrării simţirii în procese psihice mai complexe.

Psihologia cognitivă a adus precizări în definirea procesului de producere a senzaţiei, anume că senzaţia este un eveniment psihic elementar capabil de producere a experienţei sau de inferare a existenţei stimulului şi că simţirea codează informaţia la nivele de tratare primitive. Psihologii cognitivişti susţin ideea că nu este decisivă conştientizarea pentru exitenţa simţirii şi senzaţiei deoarece senzaţia poate fi evidenţiată -susţin ei-, fie direct prin metode psihofizice fie indirect prin inferare. (Zlate,2000)

Moduri de cercetare a simţirii

  • Modul fiziologic se centrează pe legăturile dintre stimul şi răspunsul fiziologic din receptor, din căile de transmitere şi din celulele nervoase ale creierului.
  • Modul psihofiziologic investighează relaţia dintre răspunsul fiziologic şi experienţa senzorială.
  • Modul psihofizic de cercetare se ocupă de influenţa directă a stimulului asupra experienţei semzoriale.

Procesualitatea psiho-fiziologică a simţirii

În simţire procesele fiziologice şi psihologice sunt foarte strâns conectate astfel încât procesele fiziologice se convertesc în procese psihologice şi procesele psihologice iniţiază manifestări ale fiziologicului. Organul principal al simţirii este analizatorul. Analizatorul are funcţia de convertor al energiei exterioare sau interioare organismului în fapt de natură psihică.

Receptarea stimulului se face pe baza unor subsisteme anatomice compuse dintr-o parte ajutătoare cu rol de facilitare a receptării şi o parte principală care este organ specializat în receptarea unei anumite forme de energie, organ denumit receptor senzorial. Receptorul senzorial este compus din celule specializate pentru energia pe care o captează cu excepţia energiei mecanice şi electrice la care sunt sensibili toţi receptorii. Energia pe care o transmit este de aceeaşi natură la toţi receptorii.

Funcţia principală a receptorului este de transducţie senzorială. Receptorul converteşte energia pe care o captează de la stimuli în energie neurală. În contact cu stimulul membrana neuronului receptor devine permeabilă la ioni de sodiu şi potasiu care trec în celulă schimbînd sarcina electrică pe suprafaţa membranei celulare creând un potenţial de receptor.

În acelaşi timp cu transducţia senzorială se produce o codare senzorială primară a informaţiilor. Proprietăţile calitative (tipul de energie) şi cantitative (intensitate, concentrare) ale stimulului se transpun în potenţialul de receptor generat în zona celulei receptoare numită poziţie transductoare pe care stimulul o activează. Amplitudinea potenţialului de receptor oscilează dependent atât de intensitatea stimulului ce acţionează direct asupra celulei receptoare cât şi în funcţie de intensitatea stimulilor ce acţionează în jurul celulei receptoare.

Potenţialul de receptor se deplasează ajungând într-un loc generator ce poate fi chiar în celula receptoare sau în celulă conectată sinaptic la celula receptoare. În locul generator există un potenţial de repaus care sub influenţa potenţialului de receptor variază reproducând caracteristicile potenţialului de receptor. Această reproducere cauzează apariţia unui potenţial generator. Potenţialul generator depolarizându-se atinge o amplitudine critică şi atunci emite un potenţial de acţiune care este mesaj nervos. (Bonnet şi Chantrier,1994).

Codarea calităţii stimulului se produce graţie elementelor specializate în detectarea tipurilor de energie. Codarea cantităţii stimulului se face prin mecanismul dependenţei dintre aspectele cantitative ale stimulului, potenţialul de receptor şi potenţialul de acţiune. Creşterea puterii stimulului determină lărgirea potenţialului de receptor care la rîndul lor cauzeză un ritm mai rapid al potenţialului de acţiune. Primind ritmurile potenţialului de acţiune, creierul le interpretează ca stimuliputernic dacă sunt rapide şi ca stimuli slabi dacă sunt lente.

Căile de conducere au rolul de prelucrare succesivă a semnalelor venite de la receptor.Influxul nervos ce vine de la receptor se deplasează prin fibre nervoase aferente. Fiecare fibră nervoasă preia semnal de la 100 de celule receptoare astfel icât sitemul conducerii influxului este organizat piramidal. Influxul este întrerupt pe traseul spre creier în 3-4 locuri în care se face sortarea informaţiei, stoparea informaţiei de slabă importanţă şi eliminarea informaţiei inutile. Complexitatea întreruperilor creşte pe măsura apropierii de creier în funcţie de cantitatea de neuroni antrenaţi şi de mulţimea straturilor de ordonare. În diferite nivele ale căilor de conducere se recodifică informaţiile, se organizează diferite elemente informaţionale. Cantitativ infomaţiile pornesc prin căile aferente în debit de 100.000 de biţi pe secundă dar în urma filtrălor şi şi restructurărilor cantitatea de informaţie se aduce la nivelul capacităţii de prelucrare creierului care este de 100 de biţi pe secundă.În calea de conducere se produce vehiculul prin care informaţia senzorială are acces la creier: neurograma. Informaţia este încorporată în neurogramă. Neurograma tranmite creierului informaţia codificată.

Interpretarea cerebrală a informaţiilor venite de la stimuli prin căile aferente este subprocesul cel mai important al procesului senzorial al simţirii. Dacă acest subproces nu se realizează, forma psihică a reflectării şi reacţiei, senzaţia nu apare, întregul proces oprindu-se la nivel fiziologic, cvasianimalic.

Spaţiile corticale în care se interpretează informaţiile se localizează în creier în cazul fiecărui analizator senzorial în câte o zonă de proiecţie corticală. Fiecare zonă de proiecţie din cortex are două arii: arie senzorială primară care este nucleul analizatorului fiind formată predominant din neuroni modali specializaţi şi arie senzorială periferică care are un caracter difuz conţinând predominant celule multimodale.

Funcţia esenţială a zonelor de proiecţie corticală este este să analizeze, să sintetizeze şi să prelucreze informaţiile venite pe căile aferente pentru a crea senzaţia specifică. În aria primară a fiecărei zone de proiecţie corticală se produc matrice interpretative care decodifică informaţia din neurograme. Tot în aria senzorială primară se finalizează codul imagine care este izomorf cu proprietăţile stimulului.

Această fază cuprinde subprocesul final al procesului general de simţire a stimulului.

Se realizează prin conexiune inversă şi constă în reglarea activităţii receptorilor prin schimbarea stărilor lor funcţionale. Aproape de aria senzorială este o arie motorie principală. Celulele nervoase ale ariei motorii principale reglează motilitatea voluntară rapidă ai părţii opuse a corpului. Aria senzorială şi aria motorie sunt legate şi interacţionează. Aria senzorială primeşte informaţii de la stimul şi dă comenzi ariei motorii, stimularea ariei senzoriale cauzează răspunsuri motorii şi invers. Centrii nervoşi superiori pot amplifica, diminua sau elimina excitabilitatea sau selectivitatea unui receptor după cum se schimbă necesităţile organismului. În aceste condiţii receptorul devine în anumită măsură efector, el schimbîndu-şi funcţionarea după semnalele transmise de la creier. Confruntarea dintre cele două fluxuri nervoase respectiv cele aferente şi cele eferennte îmbunătăţeşte reproducerea în senzaţie a realităţii stimulului. Procesarea în această fază este făcută odată la nivelul scoarţei cerebrale când intrarea produce senzaţie şi odată la nivelul talamusului care reelaborează răspunsul neural.

Modalităţi senzoriale

Simţirea proprietăţilor lucrurilor se realizează în mai multe feluri după rolul jucat de senzaţia produsă, după natura stimulului la care receptorul este sensibil, după organul receptor, căile de conducere a influxului nervos, zona cerebrală de realizare a senzaţiei după caracteristicile senzaţiei produse şi după conexiunea inversă pe care o face după formarea senzaţiei. Astfel modalităţile senzoriale principale actuale la om sunt:

Are rolul de sesizare formei, culorii, mărimii,distanţei şi poziţiei fiind un simţ dominant ce coordonează şi alte simţuri. Foloseşte unde electromagnetice ca stimuli.

Sesizează proprietăţile sonore ale lucrurilor iar senzaţia produsă joacă un rol important în formarea limbajului uman sonor.

Simţul cutanat utilizează receptori localizaţi în piele fiind dezvoltat în submodalităţi: simţ tactil, simţ termic. Are rolul de facilitator al cunoaşterii proprietăţilor: netezime, asperitate, duritate, întindere, formă.

Reechilibrează organismul prin receptarea semnalelor de la organele interne. Nu este obiectual şi dă senzaţie a unei stări interne organismului senzaţie având coloratură afectivă.

Simţul proprioceptiv are două submodalităţi: somato-estezie aducînd informaţii la creier despre postură şi kinestezie care aduce la creier informaţii despre mişcările corpului.

Are rolul de a menţine şi ajuta la redresarea echilibrului.

Este simţirea vibraţiei şi trepidaţiei. Compensează deficienţele altor simţuri.

Semnalizează apariţia anomaliilor anatomice şi funcţionale din organism precum şi prezenţa factorilor fizici, chimici, biologici care deteriorează trupul. Senzaţia produsă de acest simţ este diversificată în funcţie de factorul nociv.

Bibliografie

  • Ralea Mihai, Ipoteze şi precizări în ştiinţa sufletului, 1926, Tipografia ,,Jokey-Club,, Ion C. Văcărescu, Bucureşti.
  • Salzi Pierre, La Sensation, 1934, Felix Alcan, Paris.
  • Myers, D.G., Psychology, 1986, Worth Publishers inc., New York.
  • Feldman R. S., Understanding Psychology, 1990, McGrow-Hill Publishing Company, New York.
  • Zlate Mielu, Psihologia mecanismelor cognitive, 2000, Editura Polirom, Iaşi.
Adus de la „http://ro.metapedia.org/m/index.php?title=Simţire&oldid=10897”