Înţelepciune

Înţelepciunea este întreita calitate a omului de a fi cunoscător, agent şi contemplator al existenţei şi devenirii personalităţii sale, a Umanităţii şi Universului.

Cunoaşterea esenţei, direcţiei şi sensului Existenţei este prima condiţie a înţelepciunii.

Înţelepciunea este ipostaza în care ajunge omul atunci când se cunoaşte pe sine, cunoaşte direcţia şi sensul vieţii proprii, cunoaşte Umanitatea şi sensul existenţei sale şi de asemenea cunoaşte Universul şi sensul devenirii lui.

A doua condiţie a înţelepciunii este acţiunea, adică intervenţia transformatoare în realitatea în care persoana trăieşte astfel încât să-şi pună existenţa personală în acord cu cu sensul evoluţiei proprii, cu sensul evoluţiei Umanităţii şi cu sensul evoluţiei Universului.

A treia condiţie a înţelepciunii este contemplarea. Această latură a înţelepciunii se realizează prin componenta afectivă a personalităţii şi constă în trăirea armoniei pe coordonatele esenţiale ale existenţei. Contemplarea este încoronarea realizării celorlalte două condiţii necesare ale înţelepciunii: cunoaşterea şi acţiunea.

Omul este făcut astfel încât numai prin întrunirea celor trei condiţii poate deveni înţelept.

Înţelepciunea este scopul filozofării.

Istoric

În antichitate înţelepciunea era considerată echilibrul personalităţii, cumpătarea, împăcarea omului cu lumea, seninătatea spirituală.

Heraclit din Efes

,, să înţelegi raţiunea cosmică, ea fiind aceea care conduce totul prin tot,, (Heraclit, Diogene Laertius ,,Despre vieţile şi doctrinele filosofilor,,).

Democrit

,, a gândi bine; a vorbi bine, a acţiona bine,,

Epicur

,, Primul şi cel mai mare bun /.../ un lucru mai de preţ chiar decât filosofia; din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi, căci ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută dacă nu-i şi o viaţă înţeleaptă, cumsecade şi dreaptă; şi nici să ducem o viaţă înţeleaptă, cumsecade şi dreaptă care să nu fie o viaţă plăcută; deoarece virtuţile merg mână în mână cu viaţa plăcută iar viaţa plăcută nu poate fi despărţită de virtuţi.,, (Epicur, în Diogene Laertius ,, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor,,).

Înţelesul originar al înţelepciunii s-a pierdut din cauza vicisitudinilor vieţii umane sociale ce a urmat după perioada Antichităţii.

Filozofii stoici şi epicurieni considerau înţelepciunea ca absenţă a suferinţei, absenţă a pasiunii, absenţă a neliniştii, absenţă a emoţiei. Această formă pe care a luat-o înţelepciunea a fost determinată de degringolada socială şi spirituală ce a urmat după căderea civilizaţiei eline.

Filozofiile care au urmat fiind preponderent intelective şi neacţionale au făcut din înţelepciune un ideal întemeiat pe ideea raportului suflet-corp şi autoperfecţionarea individului ca singura modalitate a individului de a se depăşi pe sine.

Înţelepciunea religioasă a conceput înţelepciunea în spiritul transcendentalismului religios.

În contemporaneitate înţelepciunea este devalorizată atribuindui-se tot atătea înţelesuri câte concepţii filozofice există. Are loc un proces de dezumanizare şi de plasare a omului în plan secund sau terţ pe scara valorilor astfel încît personalitatea să nu se mai împlinească în înţelepciune. ,,

Bibliografie

• Banu Ion, Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978
• Biju Mircea Traian, Mic dicţionar al spiritului uman, Aditura Albatros,Bucureşti, 1983