Şintoism

Şintoismul sau shinto este religia tradiţională a Japoniei şi o fostă religie de stat a acestei ţări. Fiind o religie politeistă, implică venerarea unor zei numiţi kami. Mulţi kami sunt divinităţi locale şi pot reprezenta spirite sau genii ale unor anumite zone geografice, însă există şi unii zei care personifică monumente sau procese naturale majore: de exemplu, Amaterasu, zeiţa soarelui , sau Muntele Fuji. Shinto este un sistem de credinţe animist. Cuvântul Shinto este format prin alăturarea a două caractere japoneze (Kanji):(shin), însemnând zei sau spirite (când este singur, caracterul se citeşte kami) şi (tō), însemnând drum, cale filozofică (acelaşi caracter se foloseşte în scrierea chineză pentru cuvântul Tao). Astfel, Shinto se traduce prin Calea zeilor. După cel de-al Doilea Război Mondial, şintoismul şi-a pierdut statutul de religie de stat a Japoniei. Deşi câteva învăţături şi practici şintoiste au devenit proeminente în timpul războiului, ele nu mai sunt acum transmise generaţiilor următoare, în timp ce altele cum ar fi omikuji (ghicirea destinului) şi tradiţiile de Anul Nou persistă şi în ziua de astăzi.

Ritual

Primele ceremonii religioase se ţineau afară în păduri sau lângă pietre sacre (Iwakura). Nu exista nici o reprezentare a zeilor kami pentru că ei erau consideraţi puri, fără formă. După răspândirea budismului în secolul al VI-lea, s-a transmis ideea de a construi "case" pentru zei şi astfel au apărut în Japonia primele sanctuare. Despre cele mai vechi dintre acestea se crede că au fost construite la Izumo (659) şi Ise (690).

În ultimele secole î.Hr., fiecare trib avea propria grupare de zei. Cu toate acestea, odată cu creşterea puterii Regatului Yamato, în jurul secolelor al III-lea - al V-lea d.Hr., zeităţile ancestrale ale Familiei Imperiale au devenit predominante în cadrul societăţii. Rezultatul a fost mitologizarea cărţii Kojiki (Cronica faptelor antice, 712), în care se proclama că linia imperială era descendentă din însăşi zeiţa soarelui. O altă scriere japoneză antică, Nihon Shoki (Cronicile Japoniei, 720) prezintă mai obiectiv concepţiile în legătură cu urmaşii zeiţei Amaterasu.Chiar şi înainte de apariţia budismului şi fuziunea cu elementele acestuia, ritualurile necesare venerării de kami au împrumuntat elemente specifice taoismului şi confucianismului. Deşi în timpul expansiunii budiste în Asia de Est Japonia era zdruncinată de războaie şi neînţelegeri între clanuri, venerarea zeilor kami şi învăţăturile lui Buddha au coexistat în religia şintoistă. De fapt, acest sincretism dintre budism şi şintoism, shinbutsushūgō) urma să devină principala caracteristică a structurii religioase dezvoltate în Japonia.Introducerea scrisului în secolul al V-lea şi a budismului în secolul al VI-lea au avut un impact foarte puternic asupra dezvoltării sistemului de credinţe şintoist. La începuturile Erei Nara, în decursul unei perioade relativ scurte, Kojiki şi Nihon Shoki sunt scrise pe baza unor mituri şi legende existente care vor forma un grup unitar, o mitologie. Scrierea acestor două cărţi cu caracter mitologic a avut două scopuri principale: introducerea unor elemente externe (taoiste, budiste şi confucianiste) în religia şi cultura japoneză şi asigurarea adeziunii populaţiei faţă de Casa Imperială. O mare parte din teritoriul actual al Japoniei era descentralizat, împăratul având asupra lor doar o influenţă precară, iar multe grupuri etnice rivale (incluzând probabil şi pe strămoşii poporului Ainu) vor continua să lupte împotriva ocupaţiei japoneze. De aceea antologiile mitologice împreună cu cele de poezie, ca Manyoshu, intenţionau să impresioneze pe oamenii de rând cu valoarea şi bogăţia nemărginită a Familiei Imperiale şi mandatul divin al acesteia de a conduce ţara. Factorii amintiţi au asigurat Casei Imperiale şi Împăratului (numit şi Tenno) din 660 d.Hr. cea mai durabilă linie de succesiune suverană din lume.Odată cu apariţia budismului şi adoptarea rapidă a acestuia în Japonia, era necesară o explicaţie în legătură cu diferenţele doctinare dintre credinţele tradiţionale şi învăţăturile lui Buddha. Într-adevăr religia şintoistă nu avea nici un nume până când a trebuit să fie diferenţiat de budism. O explicaţie era că zeii kami erau fiinţe supranaturale prinse încă în ciclul reîncarnării. Kami sunt născuţi, trăiesc, mor, apoi sunt născuţi din nou la fel ca toate celelalte fiinţe aflate în ciclul karmic. Mai mult de atât, kami au avut şi un rol special în protecţia şi progresul religiei budiste. Acest rol a fost identificat mai târziu de călugărul şi învăţatul japonez Kukai, care a văzut în kami diferite întruchipări ale lui Buddha însuşi. De exemplu a asociat zeiţa şintoistă a soarelui (Amaterasu), totodată şi o strămoaşă a împăratului, cu Dainichi Nyorai, o manifestare centrală a lui Buddha, a cărui nume înseamnă "Marele Soare Buddha". În viziunea lui kami erau doar nişte Buddha, dar cu nume schimbat.Astfel şintoismul şi budismul au coexistat şi s-au amalgamat în acest sincretism numit Shinbutsu Shugo, în timp ce viziunea lui Kukai a persistat până în timpul perioadei Edo. Atunci însă s-a răspândit interesul pentru "studiul japonez" (kokugaku) şi o renegare a elementelor chineze şi budiste, cauzată probabil de politica închisă pe care o ducea ţara. În secolul al XVIII-lea, o serie de învăţaţi japonezi, printre care şi Motoori Norinaga (1730–1801) au încercat practic să desprindă şintoismul "real" de celelalte influenţe străine. Încercarea a fost în mare parte nereuşită, deoarece doctrina chineză înrâurise şi alimentase mitologia japoneză încă din timpurile scrierii cărţii Nihon Shoki. De exemplu, în mitul creaţiei, zeii primordiali Izanagi şi Izanami sunt asemănători cu forţele yin şi yang. Cu toate acestea, încercările au reuşit să creeze un mediu propice apariţiei unui şintoism statal, apoi Restaurării Meiji, când budismul şi religia şintoistă sunt complet separate (Shinbutsu Bunri).Imediat după Restaurarea Meiji, şintoismul a devenit religia oficială a Japoniei, iar în 1868 îmbinarea acestuia cu budismul a fost scoasă în afara legii. În timpul acestei perioade mulţi intelectuali adepţi ai curentului kokugaku au crezut că şintoismul putea fi folosit ca un agent unificator al ţării în jurul Împăratului, în contextul în care procesul de modernizare se desfăşura la o viteză mare. Şocul psihologic al sosirii Corăbiilor Negre din Vest şi prăbuşirea ulterioară a shogunatului (1868) au convins o mare parte din populaţie că naţia trebuie să se unifice pentru a putea rezista ofensivei colonizatoare. În consecinţă, şintoismul se transformă într-o modalitate de promovare a imaginii Împăratului şi Imperiului şi este transmis în teritoriile cucerite de Japonia, Hokkaido şi Coreea.