Activitate psihică umană

Activitatea psihică umană este o relație între organism și mediu în care se consumă energie cu finalitate adaptativă și evolutivă. Activitatea psihică umană este totalitatea actelor de conduită, atât celor interioare,subiective cât și a celor exterioare, obiective, totalitate care duce la rezultate care satisfac necesități interne individului și externe lui, asigurându-i existența și evoluția.

În evoluția psihologiei au existat tendințe de reducere a activității umane fie la ceea ce se petrece în suflet conform introspecționismului fie la ceea ce face omul în exterior, la comportament, conform behaviorismului.

În realitate activitatea umană este o corelație între ceea ce face în suflet și ceea ce face în comportament fiind o filtrare a cauzelor externe prin condițiile interne. Această idee se dovedește prin faptul că dacă o activitate umană este conectată altfel de fiecare dată în legături noi, ea dobândește calități noi.Dacă o considerăm manifestare a activității sistemului nervos uman activitatea psihică umană ne apare ca o activitate naturală. Dacă activitatea psihică umană este considerată în legătură cu motivațiile ea ne apare ca fiind activitate psihică pură. Activitatea psihică prezentă ca reflectare asupra lumii este o activitate conștientă. În cazul în care activitatea psihică produce valori culturale ea este activitate spirituală. Pe ansamblu activitatea unui individ uman se prezintă în ipostaza de conduită conținând o procesualitate internă dominant subiectivă numită activitate sufletească, neperceptibilă și o procesualitate externă desemnată prin termenul de comportament întrucât este perceptibilă.

Activitatea psihică umană se deosebește calitativ de activitatea psihică animală. Activitatea animalelor este reacție simplă la influența mediului exterior în primul rând. Activitatea umană produce modificări în condițiile obiective. Unele forme de activitate umană conțin efectuarea corporală a unor acte în timp ce altele au componentele motrice inhibate ultimele acte producându-se în minte. Datorită acțiunilor psihice , deci interiorizate, omul poate depăși simpla, reproducere a realității trecând la transformarea ei. Specificul activității umane este motivarea activității, prevederea stării posibile și dorite a lumii în care trăiește, deci elaborarea de scop, operarea cu instrumente construite de om, perfectibilitatea și creativitatea.

Analiza activității psihice umane

Compoziția activității psihice

Activitatea umană este un sistem funcțional ierarhic. Părțile ei în ordinea ierarhică sunt acte (sau mișcări) operații și acțiuni .Activitatea subordonează și integrează actele, operațiile și acțiunile. De asemenea activitatea psihică umană are motivație și scop proprii. Motivul este factorul stimulator și declanșator iar scopul este starea posibilă și dezirabilă proiectată de minte a obiectului activității având rolul de punct de reper pentru dinamica activității.

Mișcarea ( sau actul)

Mișcarea sau actul este cea mai simplă componentă constitutivă. Actul este elementar și este răspuns la influențele mediului neavând țintă proprie. Este preferabil să folosim termenul de mișcare pentru desemnarea elementului comportamental iar termenul de act pentru elementul psihic al activității.

Operația psihică

Operația psihică este un ansamblu de acte sau mișcări fără țintă proprie fără motivație sau motiv propriu fiind dependentă ca finalitate de ținta acțiunii . Operația este compusă din acte, relații între acte și funcție în interiorul acțiunii din care face parte. Funcția operației este de realizare parțială precisă a finalității unei acțiuni: acolo unde partea ce îi revine din țintă nu se realizează acțiunea nu se realizează sau se realizează defectuos. Pentru realizarea țintei unei acțiuni se pot folosi mai multe feluri de operații ( de exemplu: apucare, selectare, eliminare) și în cantități diferite (de exemplu cu executare unică sau repetată).

Acțiunea psihică

Acțiunea este mulțimea operaților necesare aflate în legături funcționale pentru realizarea unui obiectiv . Acțiunea este compusă din operații, legături între operații, motivație preluată de la activitate, țintă (sau obiectiv) și funcție în cadrul activității. Este subunitatea cea mai mare a activității și este subordonată activității. Acțiunile au independență relativă în raport cu activitatea. Este voluntară, uneori impulsivă, contientizată variabil. Acțiunile sunt de complexitate diferită în funcție de complexitatea obiectivului lor, de natura operațiilor, de numărul operațiilor componente și de mulțimea relațiilor dintre operațiile sale. Este componenta cea mai dinamică a activității. O acțiune devine activitate când preia motivația activității. Când o acțiune se automatizează se transformă în operație deoarece devine procedeu subordonat efectuării unei acțiuni.

Structura activității

Actele și mișcările comportamentale pot fi independente sau solidare. De exemplu în activitatea de comunicare internă, prin limbaj interior, intrasubiectiv mișcările comportamentale sunt corelate cu actele subiective. Un gând este însoțit de mișcări imperceptibile ale aparatului fonator. Actele sunt integrate de către operație în virtutea realizării obiectivului. De aceea ele sunt automatizabile în perioada de maturizare a operațiilor care le integrează.

Operațiile se leagă în serii, grupuri, module, sisteme în funcție de necesitățile acțiunii.Ținta operației este subordonată țintei acțiunii și se coordonează cu țintele celorlalte operații componente ale activității. Operațiile unei acțiuni sunt concordante, coordonate și complementare. Operațiile se conectează în sistem formând o acțiune. Mulțimea operațiilor unei acțiuni sunt părți ale acțiunii cu rol de mijloace de realizare a scopului acțiunii. O acțiune nu se realizează dacă nu se efectuează operațiile pregătitoare și de realizare a scopului.

Acțiunile apar se diferențiază și se coordonează pentru realizarea scopului activității subordonându-și toate acele operații care pot contribui la realizarea țintei sale. În funcție de ținta căreia îi este subordonată ca parte a țintei generale ( a scopului dat de activitate ) acțiunea poate avea complexitate graduală mergând de la creșterea cantității de operații determinate de complexitatea țintei, trecând prin creșterea diversității genurilor de operații angrenate. Complexitatea unei acțiuni este dependentă în primul rând de complexitatea țintei de atins prin acțiune precum și de gradul de autonomie a motivației care o angrenează.

Activitatea psihică umană este sistemul integrator al actelor, operațiilor și acțiunilor în virtutea funcției sale generale de adaptare a individului la mediul intern (trupesc și sufletesc), la mediul extern ( natural, social, cultural), de adaptare a mediului la viața proprie și de creștere, dezvoltare, maturizare și realizare de sine.

Dispunerea eșafodată a activității este cauzată de apariția și ierarhizarea necesităților care prin proces de motivare sun transformate în tot atâtea motive care declanșează activitatea corespunzător cerințelor generale ale existențeii ființei umane.

Activitatea este totdeauna voluntară deoarece are motivație și scop propriu. Uneori aparent motivul activității și scopul par să fie identice ca de exemplu în cazul citirii anumitor cărți. Subiectul ( omul) citește pentru a citi. În realitatea nu există coincidență între scop și motivație decât în cazuri patologice ( anormale) deoarece activitatea este mijlocul satifacerii motivului prin realizarea scopului și un scop odată realizat duce la dispariția motivației care a declanșat activitatea. Ori de câte ori apare o necesitate dacă ea este resimțită, conștientizată declanșează căutarea obiectului satisfacerii iar dacă nu se găsește, a stării posibile și dezirabile a lumii ( obiectului), stare care se va institui ca scop al activității.

Funcția activității umane

Funcția activității umane este legată de originea, prezentul și viitorul omului. Ea este determinată de rațiunea de a fi a omului în lume. Într-o primă aproximare, într-o viziune restrânsă omul ca individ este constrâns de condițiile externe naturale, social-umane și culturale precum și de condițiile interne, organismice și sufletești, să aibă o anumită conduită. Dincolo de aceste condiții determinante omul are însă o autodeterminare care poate merge până la extremitatea existențială confruntării cu natura, cu societatea umană și cultura ei. Tendința autodeterminării poate veni dintr-o necesitate de împlinire personală sau dintr-o dereglare a sistemului psihic individual. În cazul unei activități apărute dintr-o autodeterminare patologică persoana devine victimă, fiind un învins la înfruntării realității.

Componentele activității se asamblează formând unități superioare în tendința de realizare a rostului activității. De exemplu în cazul copilului care învață să traseze linii, bastonașe și ovale trasările efectuate sunt mișcări comandate și coordonate psihic de a căror finalitate copilul nu este conștient. Când copilul ajunge să folosească trasarea figurilor la compunerea de litere el efectuează operația de scriere deoarece prin literă simbolizează câte un sunet cu care începe să îl asocieze în proces de memorare. Când operațiile de scriere a sunetelor se asamblează, subordonându-se scopuluide a compune cuvinte scrise atunci copilul efectuează o acțiune care constă în traducerea în sistem de semne vizuale a unui sistem de semne auditive. Când copilul compune propoziții din cuvinte scriind, el subordonează acțiunea de scriere scopului activității de comunicare a conținuturilor subiective prin limbă vizuală. În acest mod componentele activității se asamblează în sistem asigurând în mod dinamic funcția principală a activității de învățare.

Ontogenetic componentele activității și activitatea psihică însăși se transformă în sens ascendent. În activitate se trece de la mișcările inadecvate spre mișcările adecvate, de la mișcările imitate după model concret la mișcări efectuate cu model schematic, apoi la mișcări fără model prezent, de la mișcările conduse prin instrucțiune la cele bazate pe autoinstrucțiune orală, scrisă sau pur mentală, de la mișcările și operațiile involuntare spre cele voluntare, e la mișcările și operațiile simple la cele complexe.

Exercitarea funcției activității este dependentă de o serie de factori cu rol de condiții.

Apariția, dezvoltarea și finalizarea activităților psihice este posibilă în condiții de normalitate anatomică și fiziologică a sistemului nervos în special a sistemului nervos central.

Al doilea grup de condiții a funcționării activității psihice este compoziția structura și funcționarea normală a sistemului psihic. În condițiile dezechilibării, denaturării, alterării sistemului psihic și activitatea psihică este compromisă. Pentru activitate sunt necesare: capacități cognitive de autoanaliză pentru identificarea motivațiilor, limbajul, reprezentarea acțiunilor, crearea scopurilor. De asemenea pentru activitate trebuie dezvoltată capacitatea de planificare a acțiunilor, autoinhibarea. Activitatea psihică normală are caracter integrator, armonizant. În cazul dereglării unor funcții pishice se produc dizarmonii între motiv și scop, nepotrivire între mijloacele operaționale și instrumentale și scop, periclitând activitatea.

Al treilea grup de factori care sigură activitatea psihică este conjunctura socială a vieții persoanei active. Un mediu social contradictoriu, instabil, distructiv periclitează activitatea psihică a persoanei.

Al patrulea grup de factori ai activității psihice umane este grupul factorilor culturali. În condițiile precarității culturii materiale precum și a lipsei de cultură spirituală, activitatea psihică nu poate depăși nivelele primitive individualiste de manifestare.

În evoluția ontogenetică normală a omului activitățile se substituie de la inferior și simplu la superior și complex. În acest sens jucarea este înlocuită cu învățarea de la o anumită vârstă, învățarea este înlocuită cu muncirea și muncirea este înlocuită la un nivel superior de evoluție personală de creare.

În cadrul general al existenței orice activitate oricât ar fi de generală, de amplă și profundă nu implică în mod necesar că subiectul (agentul) conștientizează locul și rolul activității respective. În general o persoană își justifică activitatea printr- motivare și un scop local, conjunctural și adeseori personal, fapt ce decurge din activarea într- zonă limitată a existenței naturale, social-umane și culturale.

Importanța activității umane

Omul se adaptează prin activitate la condițiile externe și interne (trupești și sufletești) în moduri din ce în ce mai perfecționate. În timp activitatea se manifestă în anumit moment drept cauză și în alt moment drept efect a dezvoltării bio-psiho-socio-culturale a omului. Din această cauză omul simte necesitatea activării ca o nevoie, ca o forță psihică imperioasă pentru asigurarea integritatea firii lui și a realizării potențelor sale.

Bibliografie

Paul Popescu-Neveanu, 1990, Psihologie, Editura Învățământului și Științei, București