Alexei Marinat

Alexei Marinat (n. 24 mai 1925, Valea Hoţului, atunci în RSSA Moldovenească, azi în regiunea Odesa, Ucraina) este un scriitor român din Republica Moldova, supranumit "Soljeniţîn al Basarabiei".

La 27 mai 1947 este arestat de KGB datorită jurnalului "Eu şi lumea" pe care-l scrisese. Va fi condamnat la zece ani de detenţie în lagăr în Siberia. Este eliberat în 5 noiembrie 1955, cînd Tribunalul Militar din Odesa îl reabilitează.

A fost unul dintre scriitorii care au susţinut renaşterea naţională din Republica Moldova şi revenirea la alfabetul latin.

Scrieri

• Scrieri alese, Editura Hyperion, 1991
• Eu şi lumea, jurnal de detenţie, Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău 1999, ISBN 9975-68-021-6
• Fata cu harţag, roman
• Curajul bărbaţilor, teatru
• Unde eşti Campanella, teatru. Piesă eliminată din repertoriul teatrului "A. S. Puşkin" din Chişinău, fiind declarată antisovietică.

Comentarii cu privire la opera literară

• Cazul Alexei Marinat este edificator în acest sens. Cultivînd orgolii de scriitor, începe un jurnal intim intitulat, cu maximalism juvenil, Eu şi lumea. În 1946-1947 umple trei caiete mari de 158, 107 si, respectiv, 192 pagini. E "destul" pentru a face sapte ani de Gulag. Reabilitat după moartea lui Stalin, revine la Chişinău, scrie romane, nuvele, dramaturgie, recuperîndu-şi caietele care-i aduceau condamnarea abia pe timpul lui Gorbaciov. Publică fragmentar din ele în 1991 (volumul Scrieri alese, Editura Hyperion), restul paginilor asteptindu-si editorul. Sînt unicele notatii zilnice din poate cea mai neagră perioadă a Basarabiei, reintrată sub teroarea stalinistă, careia i se adaugă o foamete cumplită provocata artificial de acelaşi regim. Jurnalul nu are calităţi artistice - novice în ale scrisului, tînărul îşi învinge, întîi şi întîi, propriile fobii de slab cunoscator al Românei - era transnistrean. Stilul bolovănos, rudimentar-dialectal (dacă poate fi vorba aici de vreun stil!) nu incită la lectură; faptul brut, tulburător într-o realitate aberantă, iese însă recompensator din aceasta magmă sterilă. Foametea, cu victimele şi ororile ei îl hipnotizeaza pe diarist. E o temă-reper care revine ca bine cunoscuta temă a sorţii: "...Colegul meu de grupă I. O. mi-a povestit cum în sat la ei o mamă tînără şi-a mîncat copilul. Primul său copil [...] La ce limită a conştiinţei a ajuns omul în zilele noastre, în ce situaţie este pusă o femeie care merge împotriva instinctului său de mamă? Dar nu ea e canibala. Canibali sînt cei care mănîncă astăzi pîine albă. Sînt canibali cei care benchetuiesc şi chefuiesc. Sînt canibali cei care mănîncă două feluri de bucate la masă. Sînt canibali cei care au adus-o pe tînăra mamă la starea de a-şi mînca pruncul. Blestemul va cădea asupra voastră! Şi judecata se va săvîrşi tot asupra voastră! 26 februarie 1947". Seceta şi produsul ei, foametea, ar fi făcut mult mai puţine victime omeneşti, dacă Stalin nu ar fi ordonat rechiziţionarea ultimelor rezerve de grîne dosite de ţărani. Metodele draconice erau deja verificate. "Tătucul" rodase procedeul încă în Ucraina anilor 1932-1933; moartea prin înfometare trebuia să "înmoaie" îndîrjirea ţăranilor care se împotriveau colectivizării, îi făcea mai maleabili şi mai cooperanţi. A. Marinat isi aminteste acei ani într-o altă lucrare: "Căpitanul rumega încet şi cu plăcere. Iar eu mă gîndesc la anii 32-33. Era la noi o foamete cumplită pe atunci. Învăţătorul nostru venea la şcoală, intra în clasă, se aşeza la masă şi desfăcea dintr-un colet bomboane, multe, dulci, seducătoare, şi le înşira pe masă. "Copii, cine din voi a văzut unde a ascuns tata grîul, un sac, sau doi, ori o torba, va primi o bomboană!" Copiii se uită la bomboane, înghit în sec, le curge saliva... Unul ridica mîna: "Eu am văzut: sub scîrţa de paie din dosul casei... " Acesta obţine o bomboană. O desface şi o pune repede în gură: e dulce-dulce! Prietenul de alături nu mai poate să rabde. Ridică mîna şi el: "Şi eu am văzut unde a ascuns tata un tobultoc de grîu!" Obţine şi acesta o bomboană. Iar cînd au venit acasă - a fost luat şi grîul şi tata. Anchetatorul meu continuă să ducă la gură, pe vîrful cuţitului, roticele de cîrnat, mă priveste iscoditor, zîmbeşte fin. Dar, pînă la urmă, se plictiseşte şi el. - Daca ai să recunoşti, ai să mănînci şi tu: cîrnat cu piine!".

Premii

• Ordinul naţional "Serviciul credincios" al României (1 decembrie 2000)