Antropologie evoluţionistă

Antropologia evoluţionistă este o orientare în cunoaşterea omului care explică apariţia şi dezvoltarea speciei umane prin prelungirea dezvoltării formelor de de viaţă din regnul animal.

Istoria antropologiei evoluţioniste

Încercări explicative antice asupra omului

Din perioada antică oamenii au încercat explicarea materialistă a omului abordând partea trupească a omului avansînd ideea dezvoltării naturale a omului. Ideea dezvoltării naturale a omului a apărut în secolul VI î.e.n in operele filosofilor materialişti Anaximandros din Milet şi Empedocles.

Dramaturgul grec Eschilos în secolul VI-V prin personajul Prometeus a zis ”Oamenii nu cunoşteau casele de cărămidă,deschise la lumina soarelui, nici construcţiile de lemn. Ei locuiau sub pământ ca furnicile, în fortărreţele întunecoase ale cavernelor. Eu i-am învăţat să-şi construiască locuinţe comode. Mie îmi datoresc plugul,carele,maşina”.

În secolele V şi IV î.e.n medicul Hippocrates din Kos şi apoi filosoful Aristoteles în secolul IV î.e.n. au comparat omul cu animalele stabilind asemănări şi deosebiri ale omului faţă de animalele mamifere. De exemplu Aristotel a precizat deosebiri cardinale între om şi restul animalelor ca mersul biped şi poziţia verticală, creierul foarte dezvoltat, vorbirea, şi raţiunea.

Ideea dezvoltării naturale a omului a fost reluată şi susţinută în secolele IV şi III î.e.n. de către filosoful grec Epicur.

Poetul Lucretius în secolul I î.e.n. în poemul ” De rerum natura” a scris despre viaţa primilor oameni şi despre dezvoltarea lor de la sălbăticie la civilizaţie. ” Armele vechi au fost mâinile şi dinţii, precum şi pietrele şi ramurile rupte din pădure”. Apoi Lucreţiu a scris că mai tărziu oamenii au descoperit focul, apoi arama şi abia la sfârşit fierul. El a susţinut că la începutul omenirii a fost epoca de piatră. El a scris ” Din voinţa divină din nimic nu se naşte ceva.”

Poetul roman Horatius în secolul I î.e.n. a scris: Când oamenii începură să se târâie pe pământ , ei erau numai nişte brute, fără glas, care prin lovituri de unghii şi de pumni, se luptau pentru a obţine fructele sau o blană de animal. Pe urmă ei îşi făcură, din cauza nevoii laţuri şi apoi arme.

Naturalistul latin Plinius cel Bătrân în secolul I e.n. , istoricul grec Strabon secolul I e.n, şi istoricul latin Tacitus secolul I-II e.n. au avut opinii naturaliste asemănătoare despre om.

În secolul II e.n. medicul Roman Claudius Galenus a sesizat marea asemănare dintre om şi maimuţe, maimuţele fiind după opinia lui ”copii caraghioase ale omului”. Fiind interzisă disecarea oamenilor chiar morţi, Galenus a disecat maimuţe căutînd în acest mod să cunoască structura trupului omenesc.

Tot în perioada antică călători greci şi latini revenind în ţările lor din ţări îndepărtate şi povestind despre viaţa înapoiată a popoarelor numite de ei ” barbare” au contribuit la dezvoltarea ideii că şi strămoşii grecilor şi latinilor au trăit în trecut vieţi asemănătoare.