Etnocraţia este deţinerea puterii şi conducerea unei comunităţi etnice de către oameni din interiorul grupului etnic. În decursul istoriei umane etnocraţia a constituit forme naturale. În fazele primitive de organizare a colectivităţilor umane, în triburi şi uniuni de triburi etnocraţia apărea ca o conducere de către membrii bătrâni ai etniei, constituindu-se în gerontocraţie deoarece bătrânii acumulau experienţa proprie comunităţii şi o foloseau în slujba comunităţii. Uneori conducerea se ajusta prin reprezentarea femeilor şi bărbaţilor în sfatul bătrânilor. În perioada antică şi a evului mediu puterea şi conducerea etniilor era exercitată de preoţi prin teocraţie care aveau cuvântul decisiv în problemele vitale ale statului şi ale confederaţiilor de state libere. Reprezentanţii castei clericale se constituiau în etnarhie. Etnocraţia modernă s-a manifestat în statele naţionale prin atribuirea eligibilă a puterii reprezentaţilor etniei dominante cu unele concesii pentru minorităţile etnice. Participarea etniilor minoritare la conducerea colectivităţii în statele moderne este restrictivă. În statele moderne naţionaliste etnocraţia acţiona după principiul că nici unui străin nu îi este permis a participa la exercitarea puterii prin intermediul statului deoarece trebuie păstrată suveranitatea etnică.
Bibliografie
- Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie, Bucureşti, Editura Albatros, (1979)
