Filosofia ştiinţei

Filosofia ştiinţei este o disciplină filosofică cognitivă, apărută la intersecţia cunoaşterii filosofice şi ştiinţifice având ca obiect problemele ontologice, gnoseologice şi metodologice ale ştiinţei. Reflecţia filosofică asupra ştiinţei a apărut odată cu desprinderea cunoaşterii ştiinţifice de filosofie în antichitatea europeană.

Istoric

Aristotel a emis o teorie a ştiinţei demostrative. În baza acestei teorii gânditorii medievali s-au limitat să reflecteze asupra ceea ce ştiinţa a fost din antichitate până în Renaştere.

Un moment metodologic nou a fost iniţiat de Francis Bacon, Galileo Galilei şi René Descartes.

Immanuel Kant a dezvoltat o concepţie proprie reflectând asupra posibilităţii cunoaşterii ştiinţifice.

O etapă consistentă în dezbaterea problemei ştiinţei a fost polemica lui Mill şi Whevell asupra principiilor ştiinţei.

Bernard Bolzano prin reflecţiile sale asupra fundamentelor logicii a adus o contribuţie la elucidarea unor probleme ale ştiinţei.

În secolul XIX şi XX se autonomizează refecţia asupra ştiinţei deoarece însăşi ştiinţa s-a diversificat şi specializat dobândind o anvergură fără precedent. În această perioadă şi-au adus contribuţii autori ca H.L Helmholtz, E. Mach, E. Botroux, H.R. Herz, L.Boltzmann, Henri Poincaré, Ch. S. Peirce, Paul Duheme,W. Ostwald, E. Meyerson, E. Cassirer, F. Enriques, L. Brunschwicg.

În contemporaneitate filosofi şi oameni de ştiinţă au adus aporturi cosiderabile la filosofia ştiinţei printre ei numărându-se Einstein, Bohr, Heisenberg, L. de Broglie, Max Born, David Hilbert, Kurt Gödel, Rudolf Carnap, Hempel, Reichenbach, Raimund Popper, Mario Bunge, Ferdinand Gonseth, Ludwig von Bertalanffy.

Domeniul actual de reflecţie al filosofiei ştiinţei este caracterizat de pendularea între două extreme: între probleme legate strâns de cercetarea ştiinţifică şi probleme generale ale ştiinţei. Are loc o restructurare a filosofiei ştiinţei datorită avansului puternic al ştiinţelor cum a fost apariţia unor discipline cu caracter general şi capacitate metateoretică, ca teoria generală a sistemelor. De asemenea teoriile fizice revoluţionând conceptele privitoare la spaţiu şi timp au determinat revizuiri ale viziunilor filosofice ale ştiinţei. Descoperirile din logică şi matematică au forţat filosofia ştiinţei să-şi restructureze metodele şi să le precizeze conform noilor teoreme. Limbajul ştiinţific tot mai specializat de asemenea a creat mutaţii în filosofia ştiinţei. Modificări substanţiale în problematica şi metodele filosofiei ştiinţei au fost cauzate şi de dezvoltarea cercetărilor interdisciplinare.

Problemele actuale ale filosofiei ştiinţei sunt de tipul următor: compoziţia, structura şi funcţiile teoriilor, rolul ipotezelor, criterii de verificare şi valoare cognitivă, structura limbajului ştiinţific, valoarea metodelor de cercetare.

În filozofia contemporană a ştiinţei s-au conturat următoarele orientări: pozitivim logic, feomenologie,raţionalim critic, raţionalism dialectic, materialism dialectic.

Contribuţii româneşti la filosofia ştiinţei

B. Stugren

I. Peatniţchi

Octav Onicescu

Victor Săhleanu

Nicolae Mărgineanu

Bibliografie

Mărgineanu, Nicolae,(1968), Natura ştiinţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică