Ienăchiţă Văcărescu

Ienăchiţă Văcărescu (n. 1740 - d. 12 iulie 1797) a fost un poet, filolog şi istoric român, aparţinător al unei vechi familii boiereşti, familia Văcărescu, precursor al folosirii limbii române culte, pe care a folosit-o atât în scrierile sale filologice şi istorice, cât şi în poeziile pe care le-a scris.

A fost erudit şi poliglot, ştia: slava veche, greaca veche şi modernă, turca, araba, persana, franceza, germana şi italiana.

A fost mare dregător domnesc şi a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare. Ca om politic şi istoric a manifestat tendinţe filoturce. Lucrarea sa, Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani, este tipărită abia în 1863 de Alexandru Papiu Ilarian . Este al doilea român după Dimitrie Cantemir care scrie o istorie a Imperiului Otoman.

Este autorul celei dintâi gramatici româneşti tipărite (1787), care, pe lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde şi un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redusă ca dimensiuni şi predominant erotică, e scrisă în maniera neoanacreontică a epocii, dar foloseşte şi evidente sugestii folclorice.

Este precursorul iluminismului românesc din secolul al XIX-lea.

Scrieri

Clasificarea operei:

1. lucrări filologice: Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orînduielilor gramaticii rumâneşti, publicată în 1787, va servi ca model lui Ion Heliade–Rădulescu pentru Gramatica sa. Lucrarea cuprinde un capitol intitulat păntru poetică, ce poate fi considerat primul studiu românesc despre versificaţie. Definiţia pe care a dat-o poeziei va rezista 80 de ani: „cugetele frumoase, cu poetice faceri”. După ce prezintă utilitatea gramaticii, încheie glumeţ: „Siliţi-vă a o învăţa, sau faceţi cum vă place”.

A adunat un vast material pentru redactarea unor dicţionare bilingve: german – român, turc – român etc.

2. lucrări istorice: Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani, tipărită după moartea sa, cuprinde referiri la domnii Ţării Româneşti. Prima jumătate a lucrării este un pomelnic al împăraţilor, cu o epigramă laudativă dar prozaică pentru fiecare. Interesantă este povestirea călătoriei sale la Viena, un adevărat jurnal, instructiv şi amuzant, superior lui Dinicu Golescu.

3. opera poetică: adună la un loc versuri ocazionale (în cinstea domnitorului, la inaugurarea unei cisterne publice etc.) cu versurile de dragoste caracterizate prin „limba alintată” (N. Manolescu), abundînd de diminutive, procedeu la modă în întreaga poezie a epocii: inimioară, lăţişor etc. Cu toate văicărelile manieriste, unele sunt poezii şăgalnice, pline de umor, altele sunt sugestive şi graţioase, amintind de Goethe, ca poezia Într-o grădină… în care dilema sufletească a eului liric este exprimată cu gingăşie şi concizie (floarea neculeasă poate reprezenta ratarea şansei iubirii): „S-o iau, se strică/ S-o las, mi-e frică/ Că vine altul şi mi-o ridică.”

Ienăchiţă Văcărescu deschide şi seria artelor poetice româneşti, printr-un miraculos Testament:

„Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire

Creşterea limbii româneşti

Ş-a patriei cinstire.”

Legături externe

• Poezii