Legile senzaţiilor

De la Metapedia
Salt la: navigare, căutare

A. Lista legilor

  • 1. Legea intensităţii
  • 2. Legea adaptării
  • 3. Legea sensibilizării
  • 4. Legea depresiei
  • 5. Legea semnificaţiei stimulului
  • 6. Legea sinesteziei
  • 7. Legea compensării
  • 8. Legea condiţionării social-istorice

B. Expunerea legilor

1. Legea intensităţii

Senzaţia depinde de intensitatea stimulului.

Acţiunea acestei legi generale se manifestă prin factori şi legi subordonate.


a. Pragul absolut minimal

Pentru ca o senzaţie să apară trebuie ca intensitatea stimulului să atingă o anumită măsură care se numeşte prag absolut minimal. Pragul absolut minimal este diferit şi specific fiecărui tip de senzaţie. Exemplu: pentru apariţia senzaţiei auditive pragul absolut minim este de 16 vibraţii pe secundă.Pragul absolut minimal este considerat indicator al sensibilităţii absolute.

Stimulul mai slab decât pragul absolut minimal nu produce senzaţie şi se numeşte stimul subliminal.


b. Pragul absolut maximal

Pragul absolut maximal este intensitatea maximă a stimulului care mai produce senzaţie în cadrul aceleiaşi modalităţi senzoriale.

Depăşirea pragului absolut minimal de intensitate a unui stimul nu mai produce senzaţia specifică ci produce altă senzaţie ca durerea sau neutralizează capacitatea de simţire a analizatorului. Exemplu: pragul maximal al senzaţiei vizuale la om este 1000 milimicroni.


c. Capacitatea de admisie şi discriminare ( sensibilitatea absolută)

Capacitatea de admisie şi discriminare este intervalul de intensitate a stimulului dintre pragul minimal absolut şi pragul maximal absolut.


d.Zona optimă de recepţie

Zona optimă de recepţie este acel nivel de intensitate a stimulilor care este cel mai des întâlnit la o specie animală şi este cel mai important pentru existenţa sa asigurând calitatea senzaţiilor necesare vieţii.


e.Legea sensibilităţii absolute

Cu cât pragul absolut minimal este mai mic, cu atât sensibilitatea absolută este mai mare şi invers.


f. Legea sensibilităţii diferenţiale

Sensibilitatea diferenţială este capacitatea organului de simţ (analizatorului) de a sesiza diferenţele minime între stimuli.

Pragul diferenţial este raportul dintre intensitatea iniţială a stimulului şi intensitatea minimă ce trebuie adăugată sau scăzută pentru a produce o modificare a senzaţiei iniţiale.

Pragul diferenţial este de asemenea specific fiecărei modalităţi senzoriale. Pierre Buguer (1698-1758) a constatat că pentru a sesiza o diferenţă de iluminare este necesară adăugarea unui lux la 64 de lucşi.

Pragul diferenţial este relativ la nivelul intensităţii stimulului. Astfel la intensităţi slabe ale stimulului, apropiate de pragul absolut minimal valoarea pragului diferenţial este mai mare decît la intensităţile de mijloc. La nivelul intensităţilor medii ale stimulului acţionează legea lui Bouguer şi Weber anume că există o relaţie constantă între intensitatea iniţială a stimulului şi cea nou adăugată sau scăzută exprimată în formula:

ΔΙ / I = K

unde:

ΔΙ este intensitatea diferenţială

I este intensitatea iniţială

K este constantă.

Pentru nivele superioare ale intensităţii pragul diferenţial descreşte.


g. Legea raportului între intensitatea stimulului şi intensitatea senzaţiei (Legea lui Fechner)

Gustav Theodor Fechner (1801-1887), făcut distincţia între legătura intensităţii stimulului cu intensitatea senzaţiei şi legătura dintre intensitatea stimulului procesele fiziologice angrenate de simţirea stimulului. A constatat că intensitatea senzaţiei este proporţională cu logaritmul mărimii stimulului. Pe de altă parte a descoperit că procesele fiziologice sunt direct proporţionale cu intensitatea stimulului.

Exprimat cantitativ raportul între tăria senzaţiei şi intensitatea stimulului a fost dată în formula:

S= K log I + C

unde:

S este tăria senzaţiei

I este intensitatea stimulului

K şi C sunt constante.

Intensitatea senzaţieicreşte în progresie aritmetică dacă intensitatea stimulului creşte în progresie geometrică.

Legea lui Fechner este valabilă numai la intensităţi mijlocii ale stimulilor.

Legea lui Fechner este o lege psihofizică, omiţând variabilele psihofiziologice care intervin în raportul dintre intensitatea stimulului şi intensitatea senzaţiei.