Naţionalitate

De la Metapedia
Salt la: navigare, căutare

Naţionalitatea unui popor e arsenalul său de virtuţi şi gânduri, de fapte şi idealuri din trecut, pentru prezent şi viitor, pe o brazdă seculară de pământ. Ea e conştiinţa sa că e o naţiune, e singura lui pavăză împotriva tuturor ce voiesc să-i şteargă viaţa şi să-l îngroape de viu în marele demos al Pământului, în civilizaţia fără nici un ideal nobil a demagogiei cosmopolite[1].

O definire analitică a acestui principiu, precum şi o cercetare detaliată a caracteristicilor şi evoluţiei sale, strâns ancorată în determinanţi socio-istorici, naţionali şi internaţionali, sunt întreprinse de Romulus Seişanu, în tratatul, sugestiv intitulat: “Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele constitutive ale naţionalităţii”, Editura Albatros, Bucureşti, 1996 . Aceleiaşi problematici îi sunt consacrate şi cercetări precum: Camil Mureşanu, "Naţiune, naţionalism, evoluţia naţionalitaţilor", Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1996; Aurel C. Popovici. Principiul de naţionalitate, Tipografia Modernă Gregorie Luis, Bucureşti, 1894 ş.a. [2].

În manieră pe cât de lapidară, pe atât de plastică, Aurel C. Popovici, defineşte suveranitatea ca fiind corolarul naţionalităţii, insistând asupra relaţiei de cauzalitate directă, ce leagă, întotdeauna, aceşti poli inseparabili ai existenţei oricărei comunităţi naţionale: “Naţionalitatea unui popor e rangul său în lume, între popoare; e blazonul nobilitar al meritului său, al valorii sale din trecut şi din prezent; e singura sa distincţiune faţă de alte familii naţionale, faţă de triburi, seminţii şi neamuri; e unica sa pavăză în lupta între popoare; singura sa putere, unicul său drept… Căci este însăşi fiinţa sa, sufletul său; persoana sa morală în faţa lumii, a tribunalului istoriei… E conştiinţa sa că e o naţiune, o entitate culturală proprie în varietatea omenirii, că nu-i o simplă cifră, un număr de indivizi, de fiinţe, de animale ‘sociale’[3].

Naţionalitatea unui popor e legea lui străbună şi limba lui deosebită (distinctă n.n.), e comoara lui proprie de literatură şi istorie, de credinţe, de datine, de tradiţii, de obiceiuri; e arsenalul său moral de virtuţi si gânduri, de fapte şi idealuri din trecut, pentru prezent şi viitor, pe o brazdă seculară de pământ; pentru viaţa lui ce este (actuală n.n.) şi mai ales ce va să vie; în continuă luptă contra tuturor celor ce caută să i-o şteargă şi să-l îngroape de viu în marele demos al Pământului, în civilizaţia fără nici un ideal (nobil n.n.) a demagogiei cosmopolite” (Aurel C. Popovici, “Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiunii modern”, Institutul de Arte Grafice şi Editură Minerva, Bucureşti, 1910, pag. 309, 310) [4].

“Naţiunea – continuă Dimitrie Gusti – este realitatea centrală, este singura unitate socială care-şi ajunge sieşi, în înţelesul că însemnează toate aspiraţiile fireşti ale indivizilor, şi de la care nu cere pentru deplina ei realizare o unitate socială mai cuprinzătoare, fiind în stare să-şi creeze o lume proprie de valori, să-şi stabilească un scop în sine în propria-i alcătuire [5].

Căci, toate unităţile sociale cunoscute: familie, gospodărie, sate, oraşe, biserică, şcoală, societăţi pe acţiuni (în sens larg întreprinderi n.n.), asociaţii de tot felul, nu-şi găsesc sensul decât prin faptul că trăiesc şi se manifestă în sânul unei naţiuni, după cum toate naţiunile, la rândul lor, formează, prin contribuţia fiecăreia în parte, o unitate supremă, Umanitatea, care cuprinde toate naţiunile, ca organe ale ei” (Dimitrie Gusti, op.cit., pag.3)[6].

“Naţionalismul – completează Aurel. C. Popovici – este, în fond, identic cu orice politică cu adevărat patriotică şi înţeleaptă” (Aurel C. Popovici, Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne, pag. 133). “Omenirea – opinează Simion Mehedinţi – nu e o masă de cetăţeni-atomi, ci e ceva concret: o sumă de naţiuni. Iar ca să ajungi la o stare superioară a omenirii, nu e altă cale decât aceasta: să ridici, pe cât e posibil, toate neamurile, cu însuşirile lor(;) caracteristice, armonizând interesele individuale în masa fiecărei naţiuni, cât şi interesele generale ale tuturor neamurilor, în societatea (concertul n.n.) naţiunilor. Cu alte cuvinte: la dreptul individului (la respectarea drepturilor fiecărui om n.n.) nu putem ajunge decât prin drepturile naţiunii care îl cuprinde şi-i dă toată puterea sa de viaţă, de la hrana materială şi până la cea intelectuală” (Simion Mehedinţi, "Politica de vorbe şi omul de stat”, Editura Terra, Focşani, 1999, pag.181)[7].

“Statul – relevă Grigore Antipa – este organul regulator (reglator n.n.) şi conducător al evoluţiei spre progres, adică spre cultură şi civilizaţie, a poporului considerat ca un organism, ca o unitate superioară a omenirii. Ca atare, el (statul n.n.):

  • a) garantează siguranţa teritoriului şi a persoanelor ce-l locuiesc;
  • b) creează şi întreţine o stare socială cât mai prielnică pentru a permite dezvoltarea şi organizarea, cea mai bună posibilă, a tuturor forţelor fizice, economice, morale şi intelectuale ale supuşilor săi;
  • c) menţine ordinea socială şi regulează (reglează n.n.) raporturile de drept dintre supuşii săi, ca (aceştia, adică supuşii, fiind n.n.) factori fundamentali ai societăţii;
  • d) organizează munca naţională şi întrebuinţarea ei pentru scopurile culturale şi civilizatorii cerute de evoluţia lui;
  • e) este espresiunea voinţei întregului popor, pe care caută a o afirma, conducând lupta pentru realizarea aspiraţiilor sale, ce decurg din firea sa şi din totalitatea condiţiunilor naturale în care trăieşte şi se dezvoltă.

În vederea îndeplinirii acestei funcţiuni fundamentale – de a conduce şi coordona activitatea întregului organism şi a organelor sale – statul are nevoie de o putere cât mai mare, pentru a-şi asigura existenţa între celelalte state şi a asigura ordinea internă, garantând siguranţa persoanelor şi a proprietăţii. Aceasta cere însă, în prima linie, o mare putere culturală, militară şi financiară. Tocmai necesitatea acestei puteri îi dă dreptul de a dispune de supuşii săi, iar ei sunt datori a se supune la această constrângere, fără de care unitatea organică ce o formează – care, astfel formată, e capabilă de o desfăşurare de forţe cu mult mai mare, provenită din organizarea forţelor elementare ale indivizilor – nu ar fi posibilă. Puterea de constrângere, însă, nu poate fi (nu trebuie n.n.) întrebuinţată pentru orice scop, ci numai pentru realizarea ţelurilor superioare(;) ale statului. Acestea nu sunt (nu trebuie să fie n.n.) o construcţie voluntară a raţiunii, ci decurg (trebuie să derive n.n.) din necesităţile reale ale evoluţiei poporului şi ţării. Altfel, respectiva putere ar împiedica dezvoltarea normală a individului şi i-ar lua putinţa de a-şi îndeplini rolul său important în mersul general al evoluţiei poporului. Rolul individului în unitatea organică superioară, adică în poporul din care face parte, nu este limitat numai ca al unei roate într-o maşină, ci el (individul n.n.) trebui să se dezvolte şi să se perfecţioneze neîncetat, pentru ca întregul organism să poată deveni, şi el, tot mai perfect (performant n.n.)” (Grigore Antipa, “Problemele evoluţiei poporului român”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1919, pag. 383-385)[8].

Note

  1. Radu Mihai Crişan, “Economistul Eminescu”, p.274
  2. Radu Mihai Crişan, “Economistul Eminescu”, p.274-275
  3. Radu Mihai Crişan, “Economistul Eminescu”, p.275
  4. Radu Mihai Crişan, “Economistul Eminescu”, p.275
  5. Radu Mihai Crişan, “Economistul Eminescu”, p.275
  6. Radu Mihai Crişan, “Economistul Eminescu”, p.275
  7. Radu Mihai Crişan, “Economistul Eminescu”, p.276
  8. Radu Mihai Crişan, “Economistul Eminescu”, p.277