Strigarea peste sat

“Strigarea peste sat” este un străvechi obicei popular al vieţii satului românesc prin care erau sancţionate abaterile de la normele bunei cuviinţe prin anunţarea acestora în faţa întregii comunităţi.

Această prcatică era întâlnită în majoritatea aşezărilor din Muntenia, Transilvania şi Banat la începutul primăverii, cam prin lunile martie sau aprilie. Strigarea era făcută de o “ceată de feciori”, iar obiceiul antrena întreaga colectivitate într-o petrecere ce marca încheierea perioadei căsătoriilor şi începutul muncilor agricole. Acţiunea se desfăşura seara pe un deal din apropierea satului sau într-un loc mai ridicat. Aici tineretul se aduna şi începea să îmbrace cu paie roţile vechi de căruţă şi să pună “motoşini” (mănunchiuri de paie) în bate pe care apoi le aprindeau şi fie că le rostogoleau la vale, fie că făceau diferite jocuri cu ele. În acest timp, două grupuri de flăcăi, situaţi fiecare pe un alt deal, îşi strigau cu toate puterile unii la alţii sau chiar în acelaşi timp: “-Aure, maure/ -Ce ţi-e maore?/ -M-a îndires! (îndemnat)/ -Cine te-a îndires?/ -Sana Păuneşcilor, să merg la Nastasia Ursuţului, să-i gat cusăturile; că şuba n-are mâneci, cămaşa n-are spate iar opregul nu-i deloc!” Erau multe şi batjocurile care se strigau în acest moment pentru fetele şi nevestele leneşe sau “fudule” dar şi cei căzuţi în păcatul beţiei, zgârceniei, imoralităţii, cămătăriei, al luxului sau neghiobiei. Fiecare era luat la rând, fete şi feciori, numind pe cine era harnic sau nevoiaş, ce fapte săvârşise şi cine a rămas nemăritată sau neînsurat. Rar scăpa cineva “nestrigat peste sat” şi era o mare onoare să nu fii numit în această seară; doar dacă purtarea fetei sau a feciorului au fost exemplare. Mare era ruşinea însă, pentru cei strigaţi de două ori şi chiar de trei ori. În tot acest răstimp, care putea să dureze până către dimineaţă, cei prezenţi petreceau în jurul focurilor.