Tradiție

De la Metapedia
Salt la: navigare, căutare

Tradiția este un ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini şi de credințe care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri sociale sau naționale şi care se transmit din generație în generație, constituind pentru fiecare grup trăsătura lui specific[1].

Neamurile trăiesc sufleteşte prin tradiţie şi material prin civilizaţie. Tradiţia nu este, în nici un fel, contrară modernităţii ci, dimpotrivă, o completează. Ea reprezintă minimul de lucruri verificate, care, mai ales în vremuri tulburi, te ajută să nu greşeşti[2].

Tradiţia este valoarea umană despre care Nicolae Iorga sublinia că “nu e decât ideea verificată asupra realităţii – între cei doi termeni care formează viaţa noastră de astăzi, formele care nu mai cuprind nimic şi realităţile care nu şi-au căutat încă forma, ea reprezentând minimul de posesie (“de lucruri verificate, care te ajută să nu greşeşti”, Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale, pag. 143) care e necesar pentru ca o societate să trăiască” ; iar revenirea la ea “nu înseamnă întoarcerea la trecut, ci ţinerea în seamă a ceea ce din transmisiunea secolelor e încă viu, cu adevărat viu, în sufletul omenesc” . Mai mult, tradiţia nu este, în nici un fel, contrară modernităţii, ci, dimpotrivă, o completează, întrucât, sintetizează Nichifor Crainic: “Tradiţionalismul nu e o forţă ce se opune civilizaţiei”, pentru că el “este tehnica vieţii sufleteşti a unui neam” , iar “civilizaţia e tehnica vieţii materiale a omenirii”[3].

Iar fiindcă, accentuează Alexandru Papacostea, “progresul nu se realizează prin generalizare, ci prin diferenţiere, nu-i comandament mai serios pentru viaţa politică a statelor, decât acela de a păzi perpetuarea tradiţiilor care au un viu conţinut de viaţă în ele… Dacă chemarea unui (fiecărui n.n.) popor în lume este s-aducă la masa civilizaţiei umane nota geniului propriu, atunci el trebui să ţină morţiş la tezaurul tradiţiilor (sale n.n.) vii, deoarece, numai prin ele se concretizează caracterul lui moral, prin ele se determină şi se exprimă sufletul lui, cimentul lor face solidaritatea între sine a generaţiilor”. Căci, “în ipoteza că naţiunea îşi pierde tradiţiile, ceea ce nu-i o imposibilitate (,mai ales n.n.) pentru popoarele tinere, această pierdere ar fi egală cu însăşi dispariţia poporului, cu dizolvarea lui în masa umanităţii” . De aceea, subliniază Mihail Manoilescu: “Sensul întoarcerii la trecut nu trebui căutat în formele veacurilor dispărute, ci în spiritualitatea lor; este întoarcerea la organic, la concepţia idealistă a vieţii – pe plan etic şi religios –, la ierarhia inspirată din merite naţionale, iar nu din posesiunea banului si a forţelor materiale”[4].

În acest sens, descriind profilul atitudinal al persoanelor demne să exercite calitatea de conducător, la indiferent ce nivel ierarhic, Dimitrie Gusti precizează: “Elită, şef, fruntaş, înseamnă personalitate socială. Iar personalitate socială înseamnă patru mari dominante şi caracteristici, care formează un împătrit voluntarism, şi anume:

  • a) voinţa de-a fi ceea ce eşti, adică actualizarea maximală a potenţialului, a latentului personalităţii;
  • b) voinţa de participare la viaţa socială, adică o disciplină voită şi conştientă, care topeşte aşa-zisa antinomie a individului şi a societăţii;
  • c) voinţa de a crea în sânul naţiunii valori sociale şi culturale, indiferent dacă sunt mici ori mari, ele fiind egal de necesare înfăptuirii Naţiunii;
  • d) voinţa de a persevera în realizarea, cu curaj şi cu spirit de sacrificiu, a scopurilor sociale şi naţionale”[5].

Iar întrucât, “autoritatea, ierarhia şi solidaritatea (elemente indispensabile ale dăinuirii oricărei naţiuni n.n.) nu pot avea fiinţă fără şefi, conducători, fruntaşi, adică fără elite, problema organizării statului se reduce la crearea unor elite corespunzătoare… Criza prin care trece societatea contemporană este o criză a personalităţii sociale, şi cum va fi calitatea elitelor aşa va fi şi organizarea statului. De aceea, politica de esenţă şi de adâncime ce se cere astăzi cu atâta insistenţă (a cărei necesitate este, actualmente, imperios resimţită în ţara noastră n.n.), spre deosebire de politica formală şi de suprafaţă, de până acum, este o politică de creare de personalităţi sociale, adică o politică de creare a elitelor” – fiecărei persoane membre a acestora trebuind să-i fie caracteristice maximumul de responsabilitate faţă de sine şi faţă de Ţară şi efortul tenace pentru transformarea realităţii de astăzi, într-un maximum de realitate nouă, pe deplin favorabilă patriei”[6].

Cu alte cuvinte, completează Ion Zamfirescu, “totul e ca omul-personalitate să aibă simţul valorilor, să-şi dea seama de însemnătatea misiunii lui şi să deţină sufleteşte mijlocul de-a se ancora în lumea unor finalităţi ideale ale vieţii”. Iar întrucât subînţelegem că “are de dat în viaţă o luptă plină de sacrificii, avem datoria să ne punem încă o întrebare: Există oare ceva care să compenseze în sufletul omului-personalitate, întinderea jertfei lui? Da! Există, ca să spunem aşa, o pătrunzătoare împăcare interioară; un calm, un echilibru, o seninătate supremă, pe care o poate da sentimentul datoriei împlinite. Bergson (filosof şi psiholog francez n.n.) o numeşte bucuria, la joie. Ea reprezintă realitatea imponderabilă care anunţă întotdeauna că viaţa a reuşit, a câştigat teren, a repurtat o victorie. Nu poate fi vorba de o împărţire de elogii. De cele mai multe ori, ţinem la acestea doar în măsura în care suntem siguri că n-am reuşit şi avem nevoie de o iluzie care să acopere eventualele apăsări prea marcate ale nemulţumirilor noastre personale. Semnul cel mai elocvent al acestei împăcări intime stă în puterea de a fi bun, generos, de a înţelege pe oameni, de a purta asupra faptelor acestora un semn de iertare superioară, nu iertarea referitoare la ceea ce ar putea ridica din sufletul oamenilor obligaţia de-a respecta o ordine, ci aceea privind eterna căutare a unui omenesc mai înalt şi mai cuprinzător”[7].

Note

  1. DEX ‘98
  2. Radu Mihai Crişan, Spre Eminescu, p.270
  3. Radu Mihai Crişan, Spre Eminescu, p.270-271
  4. Radu Mihai Crişan, Spre Eminescu, p.271
  5. Radu Mihai Crişan, Spre Eminescu, p.271-272
  6. Radu Mihai Crişan, Spre Eminescu, p.272
  7. Radu Mihai Crişan, Spre Eminescu, p.273

Referințe

  • Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Editura Timpul, Iaşi, 1996, pag. 147
  • Mihail Manoilescu, Burghezia română. Rostul şi destinul ei istoric, Editura Athena, Bucureşti, 1997, pag. 64
  • Alexandru Papacostea, A fi conservator, pag. 181)
  • Dimitrie Gusti, Ştiinţa şi pedagogia Naţiunii, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1941, pag. 9
  • Ion Zamfirescu, Destinul personalităţii, Contribuţii la cunoaşterea omului si a culturii contemporane, Institutul de Arte Grafice Tiparul Românesc, Bucureşti, 1942, pag. 19)