Binele este posibilul necesar omului. Supoziţia gândirii binelui este ideea antropocentrică a raţionalităţii Universului. Numai dacă admitem că omul este măsura tuturor lucrurilor atunci putem gândi ideea umană de bine. Originea binelui este în imperfecţiunea fiinţei umane. Neisprăvirea omului face necesară realizarea acelui posibil care îl ajută pe om să existe în conformitate cu lumea în care trăieşte şi să progreseze în această lume. Binele se originează în individul uman. Când omul se află în stadiul de individ binele este pentru el o posibilitate neconştientizată. Din această cauză realizarea a ceea ce trebuie pentru individ este asigurată de mecanisme biologice şi psihice naturale apărute în evoluţia filogenetică şi transmise ereditar: instinctele. Conform lui Zigler instinctul este o complicare a reflexelor necondiţionate. Psihologul rus I.P. Pavlov a considerat instinctele ca mecanisme de reflectare înnăscute organizate în sisteme active în faţa excitanţilor absoluţi. (Şchiopu, 1979). Psihologul francez H. Wallon în lucrarea ,, Originea gândirii la copil˝ a considerat că ,,instinctul este impulsul irezistibil ce îl determină pe individ să execute acte pe care, când le îndeplineşte prima dată, sunt inedite, neînvăţate iar priceperea şi educaţia nu le modifică˝ (H. Wallon, apud Şchiopu, 1979). Omul în etapa de individ deşi nu este conştient de bine posedă mecanismele de realizare a lui deoarece este dotat cu mecanisme biologice şi psihice create de specie, de rasă şi de ascendenţii săi. În această conjunctură naturală sistemul psihic joacă un rol secund în raport cu sistemul biologic uman deoarece este executantul satisfacerii nevoilor trupeşti. În ordine naturală binele primordial este existenţa individului. Existenţa individului este condiţia fără de care nu poate fi nimic pentru individ. Pornind de la această necesitate a existenţei primele instincte ale individului corespund necesităţii de a-şi asigura existenţa: instinctele nutririi şi instinctele apărării. Binele în această fază este un bine individual şi constă în posibilitatea de a se nutri şi apăra. Al treilea grup de instincte este grupul instinctelor biologice ale reproducerii. Acest grup de instincte sunt mecanismele bio-psihice care asigură satisfacerea nevoii de reproducere biologică, care asigură perpetuarea neamului, rasei, speciei. Binele apare tot într-o ipostază individuală dar cu interacţiuni şi efecte interindividuale. Binele devine o entitate complexă odată ce omul depăşeşte faza de individ şi intră în faza de persoană trecând la convieţuire relativ autonomă în colectivitate umană. În sistem social omul are odată propriile motivaţii (necesităţi) şi a doua oară are în faţă motivaţiile celorlalţi oameni. Pentru a putea vieţui persoana trebuie să îşi complice existenţa cu mecanisme sociale de realizare a binelui astfel încât să nu îşi pericliteze existenţa şi să nu pericliteze existenţa şi motivaţiile celorlalţi oameni. Binele în acest caz devine o posibilitate mediată îmbrăcând două forme: bine personal şi bine social. Mecanismele sociale de realizare a binelui sunt mecanisme învăţate, absenţa lor punând în pericol realizarea binelui personal şi colectiv. Binele social este acea posibilitate prin realizarea căreia sunt satisfăcute motivaţiile majorităţii membrilor colectivităţii umane. Între binele personal şi binele social există raporturi dinamice de identitate, deosebire, opoziţie, conflict sau ajustare reciprocă.Binele social este mai obiectiv decât binele personal putând fi organizat şi raţionalizat într-o masură mai mare decât binele personal. Binele personal se poate realiza mai deplin dacă persoana se autodepăşeşte pe sine trecând în stadiul de personalitate. Trecerea omului în stadiul de personalitate se face prin asimilarea binelui colectiv şi realizarea acestuia. În stadiul de personalitate omul interiorizează ceea ce este bine pentru colectivitatea în care trăieşte şi acţionează consecvent pentru satisfacerea motivaţiilor colective.Binele social sau colectiv este relativ dacă este raportat la istoria umanităţii, la succesiunea temporală a colectivităţilor umane. În această conexiune ceea ce a fost bine pentru o colectivitate umană dintr-o epocă nu mai este bine pentru o colectivitate umană dintr-o altă epocă. Această relativitate şi istoricitate a binelui a condus pe filosofi, moralişti şi eticieni la emiterea ipotezei că ar exista şi bine absolut. Binele absolut ar îndeplini trăsături ca obiectivitate deplină, atemporalitate, infinitate, universalitate, autosuficienţă. Oamenii religioşi au plasat binele absolut într-o existenţă extraumană şi au prevăzut accesul omului la binele absolut printr-un anumit mod de viaţă care diferea de la autor la autor sau de la o grupare religioasă la alta. Postularea binelui absolut are la bază presupoziţia că omul nu are valoarea supremă în univers şi nu dă sens devenirii universale ci din contră că omul este o fiinţă dependentă şi aspirantă la un asemenea statut. De exemplu filosoful chinez Tschuang-tse a scris ,, Omul perfect nu are eu, omul spiritual nu are utilitate, înţeleptul adevărat nu are nume ca şi Tao, cu care este unul˝. Binele aparţinând posibilităţii nu realităţii este o entitate care se situează în centrul ipostazei acţionale a omului. Spiritual binele este o entitate centrală a omului alături de adevăr şi de frumos.
Bibliografie
- Dumitriu Anton,1990, Homo universalis, Bucureşti, Editura Eminescu
- Fürst Maria, Jürgen Trinks,1997, Manual de filosofie Bucureşti, Editura Humanitas
- Şchiopu Ursula, 1979, Dicţionar enciclopedic de psihologie, Bucureşti, Tipografia Universităţii Bucureşti
