Caloianul este un obicei popular de aducere a ploii şi împotriva secetei. El constă într-un ritual complex, care face parte din categoria ceremonialurilor de fertilizare din cadrul obiceiurilor agrare. “Caloianul” a izvorât în decursul timpului, în urma unei experienţe căpătate de locuitorii acestor meleaguri la lucrul câmpului şi reflectă relaţiile dintre om şi natură. Prcaticat de obicei la începutul primăverii, dar şi ori de câte ori este nevoie, într-o perioadă de timp ţinând din aprilie şi până în iulie, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova, “Caloianul” coincide cu o perioadă climaterică de mare însemnătate pentru încolţirea şi creşterea culturilor, având drept scop asigurarea unor condiţii normale de precipitaţii neturale. Apa care este simbolul vieţii, este invocată pentru a obţine fertilizarea pământului şi fecunditatea animalelor, cu scopul obţinerii belşugului pentru ţărani. Elementul definitoriu al obiceiului, prezent în toate variantele zonale, este păpuşa din lut, cu trăsături masculine, confecţionată de fetiţe. În funcţie de zonă, păpuşa poartă denumiri diferite: “Caloian”, “Scaloian”, “Ene-lene”, “Muma ploii” şi “Tatăl soarelui” (numai în Oltenia), iar ca număr se pot face de la una la nouă exemplare. Păpuşa gata modelată era îmbrăcată în haine ţărăneşti specifice zonelor respective, cu cămaşă, căciulă, şi opinci şi aşezată pe o scândură sau într-un sicriu mic din scoarţă de copac sau papură. De jur împrejur se puneau flori. După aceste pregătiri, “Caloianul” era dus cu “alai şi bocete”, de ceata copiilor care mimau ritualul de înmormântare, pe câmpul cu semănături, pe maul unei ape, lângă fântână, în grădină, etc. După trei zile “Caloianul” era dezgropat, adus în sat şi bocit din nou, pe tot drumul către apa în care urma să fie aruncat (în fântână) sau pe care era lăsat să plutească (pe râu, baltă, lac). Odată încheiată această ceremonie fetele se adunau la casa uneia dintre ele pentru a face “ghizmanul” (o plăcintă) şi alte mâncăruri, la care îi invitau pe flăcăi şi pe ceilalţi săteni, pentru a se “ospăta din pomana Caloianului”. Adesea, cu această ocazie se cânta din fluier şi cimpoi, făcându-se horă şi joc, până seara târziu. Dincolo de elementele vechi magice cuprinse în ceremonialul acestui obicei, el cuprinde şi valori literar artistice de o mare frumuseţe, prezente în textile poeziei de incantaţie: “Iene-Iene, Caloiene,/ Ia cerului torţile/ Şi deschide porţile/ Şi porneşte ploile,/ Curgă ca şuvoile,/ Umple-se pâraiele/ printer toate văile,/ Umple-se fântănile,/ Să răsară grânele,/ Florile, verdeţele,/ Să crească fânaţele/ Să-s-adape vitele,/ Fie multe pitele/”.
