Contemplaţia este ipostaza fundamentală a spiritului uman individual alături de cunoaştere şi acţiune. Specificul său constă în consonanţa dintre sufletul individual şi existenţa universală. Substratul psihic al contemplaţiei este afectivitatea. Esenţa spirituală a contemplaţiei este trăirea armoniei dintre fiinţa individuală şi lume ca întreg. Cogniţia aduce contribuţie parţială la contemplare prin apropierea cognitivă a sufletului de esenţe dar nu este suficientă pentru realizarea ipostazei contemplative mai ales când apare ca o cunoaştere particulară, specializată. Acţiunea favorizează contemplaţia prin adecvarea lumii la fiinţa individuală. De asemenea acţiunea este insuficientă pentru declanşarea contemplării mai ales când acţiunea este minoră. Punerea sufletului uman individual în armonie cu existenţa se realizează numai prin trăire. Contemplaţia este trăire esenţială care pune în plan secund facultatea cognitivă şi acţională a omului suspendându-le. În contemplaţie, centrală rămâne rezonanţa omului cu absolutul, unificarea spirituală cu întregul lumii.Există forme relative, particulare ale contemplaţiei ca trăirea frumosului în diferite întruchipări naturale, sociale sau artistice dar ele nu sunt pe linia esenţială a contemplării ci ele pot constitui puncte de pornire pentru a ajunge la trăirea esenţială care este dincolo de toate existenţele.
Bibliografie
- Rusu, Liviu (1968), Logica frumosului, Ediţia a II-a, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti
