Demonstrarea este activitatea cognitivă personală sau interpersonală prin care se întemeiază valoarea cognitivă a unei judecăţi prin deducerea unei concluzii din premise. Demonstrarea este totodată şi parte a activităţii de comunicare interpersonală. Apare ca un ansamblu de operaţii intelectuale şi lingvistice menite să pună ordine în gândire şi în ansamblul de cunoştinţe umane. Ea se execută în conformitate cu principiile gândirii corecte. Produsul activităţii de demonstrare este demonstraţia. Demonstraţia are ca elemente componente: teza ( ceea ce trebuie demonstrat), fundamentul demonstrării ( ansamblul argumentelor) şi procedeul demonstrării ( modul de raţionare prin care teza este dedusă din fundament). Întotdeauna cele trei elemente trebuie să existe pentru a exista o activitate de demonstrare şi pentru a avea un produs finit al acestei activităţi cognitive şi comunicaţionale. Indiferent la ce conţinut reflectoriu se aplică demonstrarea ea va avea aceeaşi compoziţie esenţială şi aceeaşi structură principală. Sub aspectul valorii de adevăr ( a valorii cognitive) a concluziei ce este dedusă prin demonstrare putem avea demonstrarea adevărului sau falsităţii unei teze sau a caracterului doar probabil ( indecis). După acest criteriu demonstrarea poate lua forme diferite: demonstrare în sens restrâns sau confirmare dacă scopul este deducerea verităţii tezei, combatere dacă se urmăreşte deducerea falsităţii tezei. Produsul activităţii intelectuale de demonstrare poate fi în formă orală sau scrisă. În orice caz în activitatea de demonstrare se utilizează limbajul. Limbajul materializează procesul gândirii, conţinutul şi produsul procesului de gândire. Ca act pur psihic poate fi realizată pe suportul limbajului intern incomunicabil dar funcţia socială ( interumană) a demonstrării poate fi realizată până în prezent numai prin obiectivare lingvistică. Demonstrarea este o activitate cognitivă unilaterală dependentă de valoarea cognitivă a fundamentului de la care porneşte precum şi de procedeul de inferare utilizat pentru deducerea concluziei din premise. Această modalitate de cunoaştere şi comunicare trebuie privită cu rezerva de rigoare având în vedere că nu presupune contactul direct cu realul. Demonstrarea nu dovedeşte corespondenţa conţinutului cognitiv cu starea de fapt a lucrului vizat ci poate cel mult să învedereze caracterul necesar al decurgerii concluziei din premise. Este o modalitate de cunoaştere intelectivă nu senzorio-perceptivă. Un ansamblu legat de demonstraţii poate constitui o teorie dacă se referă la acelaşi domeniu al cunoaşterii. Sub aspectul procedeului de deducere demonstrările pot fi simple sau complexe. Sunt simple dacă inferarea concluziei din premise este directă şi complexe dacă inferarea concluziei este mediată de mai multe inferenţe.
Bibliografie
- Apostol Pavel, (1978), Dicţionar de filozofie, Bucureşti, Editura politică
