| Metapedia Fundraiser 2018: The Internet is the foremost field in the metapolitical battle of our time. Help us hold down the front. | |||
| |||
Gnoseologie
Gnoseologia este parte a filozofiei care se ocupă de activitatea de producere a cunoştinţelor. Mai poartă denumirea de teoria generală a cunoaşterii sau teoria filozofică a cunoaşterii. În gnoseologie se urmăresc condiţiile cunoaşterii, sursele cunoaşterii, compoziţia activităţii de cunoaştere, structura cunoaşterii, funcţiile îndeplinite de cunoaştere în viaţa omului, validitatea cunoaşterii precum şi valoarea cognitivă , acţională şi contemplativă a produselor activităţii de cunoaştere, a cunoştinţelor. Gnoseologia face parte din latura cognitivă a filozofiei. Ea are în centrul atenţiei dimensiunea cognitivă a omului în lume, raportarea reflectorie a fiinţei umane la lumea în care fiinţează, conexiunea dintre subiect şi obiect. Apărută ca o reflectare spontană asupra cunoaşterii umane în general, gnoseologia a generat prin aprofundarea şi specializarea studiului, cercetării şi reflecţiei, diferite ramuri de cunoaştere a cunoaşterii care în special în contemporaneitate au devenit discipline de sine stătătoare.
Cuprins
Istoria cercetării cunoașterii
Elada
În Elada cunoașterea cunoașterii a început cu cercetarea mecanismelor și formelor cunoașterii și nu cu cercetarea produselor procesului de cunoaștere. De aceea putem găsi în gnoseologia elină o perioadă precritică a reflecțiilor asupra cunoașterii vizînd preponderent activitatea de cunoaștere și o perioadă critică a reflecțiilor cînd gnoseologii se întrebau și căutau soluții asupra valorii produselor cunoașterii. Prima perioadă a cercetării cunoașterii a durat în Elada de la începuturile filosofării până la apariția scepticilor și scepticismului gnoseologic în perioada decăderii filosofiei eline. Prima perioadă este o perioadă precritică, a dogmatismului spontan optimist asupra posibilității cunoașterii umane. A doua perioadă este critică parcurgând fază a criticii nesistematice și ulterior o fază unei analize radicale a valorii produselor cognitive.
Perioada precritică
Thales din Milet (aproximativ 624-546 î.e.n.)
Thales din Milet a fost întemeietorul filosoiei eline prin înființarea Școlii din Milet. A fost primul filosof care a înlocuit explicația mitologică a fenomenelor naturale cu explicație fizicală. A căutat temeiul unic al fenomenelor naturale, principiul din care derivă toate cele ce sunt. Thales și discipolii săi practicau cunoaștere dialectică spontană și căutau regularități și legi în natură inițiind cunoașterea de tip științific. A avut ca discipoli imediați pe Anaximandros și pe Anaximenes.
Anaximandros (aproximativ 610-546 î.e.n)
Discipol al lui Thales din Milet și al doilea mare reprezentant al Școlii din Milet a contribuit în mod indirect la dezvoltarea teoriei cunoașterii prin modul cum a rezolvat problema temeiului unic al diverselor entități ale lumii: abordarea principiului unic al existenței a făcut-o printr-un nivel superior de abstractizare a temeiului pe care l-a conceput ca entitate în sine nedeterminată pe care a desemnat-o prin termenul elin specific ”apeiron”, făcând astfel un pas înainte față de învățătorul său Thales în definirea materiei ca substrat primordial al tuturor speciilor ființei.
Anaximenes (aproximativ 585-525 î.e.n.)
Ultimul discipol al lui Thales din Milet și ultimul reprezentant al Școlii din Milet a postulat că tot ce există derivă din principiul material aer prin dilatare și condensare. Pe linia gnoseologică este de reținut că a fost primul cercetător elin care a investigat problema raportului între materie și conștiință.
Xenofan din Colofon (aproximativ 570-480 î.e.n.)
A formulat primul teza despre existentul nenăscut, nepieritor, imuabil și unitar. Această a teză a fundat concepția Școlii eleate. A criticat mitologia tradițională, afirmând că zeii acesteia au fost doar imaginați de oameni după propriul lor chip. A susținut existența unui singur zeu care este absolut și nonidentic cu ființarea umană. A susținut că este dificil a recunoaște adevărul chiar dacă este găsit întâmplător. Xenofan accepta limitele cunoaşterii umane deoarece susţinea că doar Dumnezeu dispune de cunoștințe în timp ce oamenii se bucură doar de opinii.
Parmenide din Eleea (sfârșitul sec. VI - începutul sec. V î.e.n.)
Existența reală este unică, imobilă, continuă și neschimbătoare. Cunoașterea prin intermediul simțurilor care este ,,calea opiniei”, prin care lume ne apare multiplă, diversă și schimbătoare, este înșelătoare. Existența reală poate fi cunoscută numai prin intermediul rațiunii care este ,,calea adevărului”. Ontologia lui Parmenide este esențialmente materialistă și metafizică (nondialectică). Gnoseologia parmenidiană întrucât rupe cunoașterea prin gîndirea logică de cunoașterea prin simțire și percepere și manifestă îndoială asupra cunoașterii prin simțuri a favorizat ulterior apariția și dezvoltarea gnoseologiei idelaiste în Elada. În problema cunoașterii pe linia logică tezele lui Parmenide conțineau în mod incipient legile gîndirii logice formale care au putut fi exprimate explicit ulterior.
Zenon din Eleea (aproximativ 490-430 î.e.n.)
Contribuția lui Zenon din Eleea la rezolvarea problemelor cunoașterii este legată de argumentarea teza parmenidiană a existenței unitare și imuabile. În acest scop Parmenide a arătat o serie de contradicții logice la care ajung cei ce consideră că existența este multiplă, mișcătoare și transformabilă folosind raționamentul prin reducere la absurd în combaterea acestor teze. Scopul aporiilor zenoniene a fost apărarea concepției metafizice antidialectice dar efectul produs de evidențierea acestor paradoxuri a fost în fapt dezvăluirea contradicțiilor dialectice inerente modurilor de manifestare ale materiei: contradicțiile mișcării, contradicțiile spațiului, contradicțiile timpului și altora precum și contradicțiile dialectice ale ideilor care reflectă aceste manifestări materiale. Prin aceasta în mod involuntar, indirect Zenon din Eleea a contribuit la apariția cunoașterii dialectice precum și a logicii dialectice.
Heraclit din Efes (aproximativ 540-480 î.e.n)
A fost unul din întemeietorii cunoașterii dialectice A susținut că totul este relativ și deci într-o continuă devenire zicînd: ,,soarele este în fiecare zi nou”. Dialectica lui Heraclit a fost limitată din punct de vedere istoric. Heraclit concepea mișcarea numai ca o mișcare în cerc a naturii în necontenita ei dezvoltare. Heraclit a fost hilozoist.
În problemele teoriei cunoașterii el a dezvoltat idei materialiste considerînd că cunoașterea trebuie să descopere esența naturii în necontenita ei dezvoltare. Trebuie să pleci urechea la glasul naturii, spunea el, ,,să acționezi în concordanță cu ea”. El a subliniat atât rolul cunoașterii senzoriale cît și importanța rațiunii.
Leucip (aproximativ 500-440 î.e.n.)
A fost elev al lui Zenon din Eleea. A fondat școală filosofică în Tracia la Abdera. El a inițiat teoria ontologică atomistă și pe baza ei a încercat și explicarea sufletului în lucrarea ”Despre spirit”. A scris despre percepere. L-a avut ca discipol pe Democrit din Abdera care i-a dezvoltat concepția.
Democrit din Abdera (aproximativ 460-370 î.e.n.)
Democrit din Abdera (Tracia) l-a avut învățător pe Leucip. Cunoașterea se bazează pe desprinderea unor membrane ușoare de pe suprafața lucrurilor, membrane care se deplasează în toate direcțiile pătrunzând în simțuri unde aduc imaginea lucrurilor. Democrit a considerat că simțirea este infailibilă fiind pasivă, neadăugând nimic la efigii și nediminuînd cu nimic efigia pe care simțirea o primește de la obiect. Deși întregul material pentru cunoaștere este furnizat de simțuri, simțurile nu dau decât cunoștințe ,,întunecate” ale obiectelor. Deasupra acestor cunoștințe se află o cunoaștere,,luminoasă”, mai exactă: cunoașterea ,,luminoasă” prin intermediul rațiunii. Cunoașterea ,,luminoasă” ajunge până la descoperirea atomilor și a vidului. Rațiunea este singura care poate pătrunde esența lucrurilor. Viziunea lui Democrit fundează dogmatismul gnoseologic spontan. Sufletul constă din atomi de foc, sferici și foarte mobili. Democrit a fost adept al determinismului ajungând până la fatalism. După el întâmplarea nu există fiind doar o eroare de cunoaștere a oamenilor care nu știu a explica legătura cauzală a fenomenelor. Continuatori ai lui Democrit au fost filosoful grec Epicur și mai târziu filosoful roman Carus Lucretius.
Clasificarea teoriilor filozofice ale cunoaşterii
Fundamentul din care derivă teoriile filozofice ale cunoaşterii este răspunsul dat primei întrebări a problemei fundamentale a filozofiei: care este raportul între materie şi spirit ( conştiinţă)? La acest factor la derivării concepţiiilor asupra cunoaşterii se mai adaugă şi răspunsul la cea de a doua întrebare a problemei fundamentale anume dacă lumea poate sau nu poate fi cunoscută.
Clase de orientări gnoseologice
Materialismul gnoseologic
Note generale
1. Consideră existenţa obiectivă a lumii; lumea există în afară şi independent de conştiinţă;
2. Admite că lumea este cognoscibilă şi cunoaşterea este posibilă;
3. Cunoaşterea apare ca proces de reflectare perfectibilă a lumii în conştinţă.
Variante
Materialismul metafizic ( Democrit, Epicur, Bacon, Spinoza, Diderot şi alţii) gândea cunoaşterea static, ca o reflectare pasivă a lumii şi în general fără conexiunea subiect-obiect.
Materialimul dialectic a conceput cunoaşterea ca proces constructiv, continuu şi contradictoriu. A admis că există corelaţie între activitatea teoretică şi empirică în cunoaştere. Materialismul dialectic a considerat că se produce un salt între procesul senzorial şi procesul raţional al cunoaşterii. Materialismul a scos în evidenţă rolul acţiunii în cunoaştere. De asemenea ia în calcul dimensiunea individuală şi socială a cunoaşterii. În cursul secolului XX gnoseologia materialist-dialectică a stagnat neintegrând noile descoperiri ştiiinţifice în teoria cunoaşterii.
Idealismul gnoseologic
Note generale
1. Denaturarea raporturilor reale dintre cunoscător şi cunoscut;
2. Neagă în unele cazuri însăşi existenţa obiectului;
3. Uneori idealismul gnoseologic afirmă că nu este posibilă cunoaşterea lucrurilor.
Variante.
Idealismul subiectiv nu admite că există obiect în afara subiectului şi consideră că obiectul cunoaşterii este construit de însuşi omul care cunoaşte. Reprezentant al acestei orientări a fost Immanuel Kant. Idealismul gnoseologic obiectiv afirmă că există identitate de esenţă între subiect şi obiect ambele fiind de natură ideală deşi sunt în afară şi independente unul de celălalt. Un filosof reprezentant al acestei concepţii a fost G.W.Fr. Hegel. Contribuţiile gnoseologiei idealiste au fost ideea rolului activ al subiectului în cunoaşterea obiectului, analiza detaliată a nivelului logic al cunoaşterii, surprinderea dialecticii cunoaşterii.
Contribuţii româneşti la teoria cunoaşterii
Perioada presocialistă
Perioada socialistă
Pavel Apostol
I. Cornea
D. Dumitrescu
V. Novacu
R. Răduleţ
Victor Săhleanu
Ion Banu
I. Mesaroşiu
Ştefan Georgescu
Wald Henri
Dan Clara
Ion Tudosescu
Grecu C.
Flonta Mircea
Tonoiu Vasile
Gheţan O.
Moraru I.
Pânzaru P.
Gheorghe Alexandru
Florian Alexandru
Perioada postsocialistă
Bibliografie
- Pavel Apostol, colectiv, (1973), Mic dicţionar filozofic, Bucureşti, Editura politică
- Ion Banu, Dicţionar de filozofie, Bucureşti, Editura politică, (1978).
- Kunzmann Peter, Burkard Franz-Peter,Wiedmann Franz, (2004), Atlas de filosofie, Bucureşti, Enciclopedia RAO
