Mihai Eminescu

De la Metapedia
Salt la: navigare, căutare
Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este poetul național al românilor. S-a născut la 15 ianuarie 1850, în localitatea Ipoteşti, situată în apropierea oraşului Botoşani. A fost cel de al şaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici.

Aşa cum arată Ion Creţu, „încă din primii ani de şcoală, teatrul, poezia şi cultura făceau parte din preocupările sale” (Ion Creţu, Tabel cronologic, volumul: Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică; Casa de editură Litera, Chişinău, 1997, p.5). La vârsta de 16 ani, trimite la revista de limba română Familia din Pesta, primele poezii, publicate de Iosif Vulcan, redactorul revistei, cel care-i schimbă şi numele: din Eminovici, cum se chema de fapt după tatăl său, în Eminescu[1].

În anii 1867 şi 1868, Eminescu colindă ţara, făcând parte, ca sufleur, din trupele de teatru conduse de Iorgu Caragiale şi, respectiv, Mihai Pascaly. Călătoreşte prin Muntenia şi Transilvania, iar între 1869 şi 1874 îl aflăm la Viena şi la Berlin, urmând cursuri la universităţile de acolo, în scopul obţinerii unui doctorat în filosofie. Însă nu va deveni doctor în filosofie, deşi prietenii săi de la Junimea, în frunte cu Titu Maiorescu, i-au recomandat să obţină acest titlu, pentru a-l putea apoi numi profesor universitar în Iaşi (Ion Creţu, p.9)[2].

„La 1 septembrie 1874 era numit, însă, în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, preda lecţii de logică, la Institutul Academic, în locul lui Xenopol” (Ion Creţu, p.10). Din 1870 începe colaborarea la Convorbiri literare, se apropie de T. Maiorescu şi de C. Negruzzi, şi va fi socotit, el însuşi, un junimist important. Întors de la studii, va ţine prelecţiuni populare, ca toţi junimiştii. Este interesat de istorie - în 1871, împreună cu viitorul prozator Ioan Slavici, a luat parte, cu entuziasm, la organizarea sărbătoririi de la Putna a lui Ştefan cel Mare, prilej pentru români de a-şi afirma istoria proprie într-o Bucovină aflată atunci sub ocupaţie austriacă - şi de filosofie - traduce din operele marilor filosofi ai timpului său[3].

În 1875, schimbându-se guvernul, este disponibilizat de la conducerea bibliotecii. Lucrează succesiv ca redactor la Curierul de Iaşi, bibliotecar la Iaşi, revizor şcolar, redactor la Timpul. În toate aceste funcţii pune suflet şi energie. Astfel, rapoartele şcolare ale revizorului sunt precise, iar prin articolele politice, scrise ca redactor, se remarcă drept unul dintre cei mai de seamă ziarişti români. Asemeni lui I. L. Caragiale sau I. Slavici, contemporani şi prieteni ai săi, Mihai Eminescu ridică gazetăria la nivelul unei veritabile arte. De altfel, anii cei mai rodnici ai gazetarului, cei de la Timpul (1877-1883), coincid cu anii cei mai buni ai poetului, care-şi scrie şi publică, în acest interval, aproape toate marile creaţii lirice[4].


În anul 1883 starea sănătăţii sale începe să cunoască o depreciere gravă. În timp ce se afla la Viena, într-un sanatoriu unde îl trimiseseră junimiştii, în ţară, Titu Maiorescu îi publică un volum de versuri intitulat Poezii, singurul apărut antum. După şase ani de suferinţă, Mihai Eminescu se va stinge din viaţă, la 15 iunie 1889, în sanatoriul din Bucureşti al doctorului Şuţu[5].

Note

  1. ↑ Radu Mihai Crişan, Spre Eminescu, p.59-60
  2. ↑ Radu Mihai Crişan, Spre Eminescu, p.60
  3. ↑ Radu Mihai Crişan, Spre Eminescu, p.60
  4. ↑ Radu Mihai Crişan, Spre Eminescu, p.60
  5. ↑ Radu Mihai Crişan, Spre Eminescu, p.61

Bibliografie

  • Spre Eminescu, Radu Mihai Crişan, p.59-61

Legături externe

Adus de la „http://ro.metapedia.org/m/index.php?title=Mihai_Eminescu&oldid=1384”