Naţiune

Naţiunea este o comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţi specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a sorţii comune.

Despre naţiune ne vorbeşte Nae Ionescu în 1938 în felul următor: Secolul al XIX-lea este cunoscut ca secolul naţionalismului, al statului naţional. Naţiunea se bazează pe ideea de stat şi de cetăţean, pentru că statul nu este o realitate organică, ci e alcătuit din indivizi care locuiesc un anumit ţinut, iară a avea aceeaşi origine, aceleaşi drepturi stabilite de legi pe care le conferă statul. De exemplu: Constituţia de la 1923 consideră statul ca o existenţă juridică. Toţi locuitorii care alcătuiesc statul român sunt români. Deşi nu sunt toţi de origine românească, statul le conferă, totuşi, anumite drepturi cuprinse în anumite legi. Constituţia era, deci, o lege juridică, nu organică. Secolul al XX-lea dă o altă interpretare naţiunii şi naţionalismului. Naţionalismul are un suport organic: poporul. Ce este poporul? Orice naţiune este conturată numai relativ (teoria cunoaşterii), tot aşa şi cu poporul. Po-porul este o realitate organică: trăieşte, creşte, moare. Poporul este ca şi un câine care ştie, vede, cunoaşte, dar n-are conştiinţă de sine. Câinele e subiect faţă de lumea înconjurătoare, pe când omul este şi subiect şi obiect, adică are şi ştiinţă şi conştiinţă. între om şi câine, deşi sunt două realităţi organice, există totuşi şl această de-osebire fundamentală. Când un popor capătă conştiinţă de sine, încetează de a mai fi un popor şi devine naţiune, adică o realitate spirituală, cu conştiinţă de sine necunoscută. în trecut. O naţiune, ca o colectivitate organică şi spirituală, are anu-mite legi fireşti. Acestea trebuie realizate în formă op-timă, căci nu se putea cădea la tranzacţie în realizarea lor. Aceasta realizare a lor în formă optimă se cheamă ideal. O naţie trăieşte în timp şi spaţiu, în istorie, în veac. Cel mai mare cerc colectiv din care face parte omul este na-ţiunea. Omul trăieşte în mai multe colectivităţi: familia, biserica, meseria etc. Biserica şi naţiunea la noi, ortodocşii, se suprapun. Pentru individ, deci, adică în istorie, naţiunea este un absolut. Naţiunea având legi fireşti, acestea se impun aşa cum sunt ele, după state, nu cum vrem noi. Adevărul în pri-vinţa acestor legi nu e la noi, indivizii, ci în consemnul colectiv, în ceea ce gândeşte naţia. De exemplu: unirea tuturor românilor era o lege firească, nu o dorinţă a oa-menilor (motiv politic). Dumnezeu a facut neamuri, toate cu o singură datorie, de a realiza legea firească pe care Dumnezeu a pus-o în ele. Rida talanţilor, căci asrfel rea-lizează pe Dumnezeu, în istorie, în veacul de acum, nu în cel viitor, când va fi o turmă şi un păstor, realizând le-gea firească pusă de Dumnezeu, ca orice existenţa lăsată de Dumnezeu. Deci, o naţiune trebuie să se realizeze în legile sale fireşti. Fiecare naţiune reprezintă un fel ireductibil de exis-tenţă. De exemplu: trecerea de la un popor la altul este încă posibilă, dar de la o naţie la alta este imposibil. O naţie poate să moară, dar nu se poate schimba.