România

De la Metapedia
Salt la: navigare, căutare
Drapelul României

România este ţara situată în Europa central-estică, ocupând un teritoriu cunoscut sub denumirea de Carpato-Danubiano-Pontic. Este mărginită la nord şi est de Ucraina, la est de Republica Moldova, la sud-est de Marea Neagră, la sud se află Dunărea şi Bulgaria, iar la vest Serbia şi Ungaria.

Numele

Numele ţării de România vine de la cuvântul român care la rândul lui îşi are originea în termenul romanus[1].

Istoria

Harta României

În perioada neoliticului (3000-1900 î.Hr.) pe teritoriul României s-au dezvoltat o serie de culturi cum ar fi: Cucuteni în Moldova, Gumelniţa în Muntenia, Moldova de sud-est şi Dobrogea (dar continuă şi în sudul Dunării), Sălcuţa în Oltenia, Petreşti în Transilvania şi Tisa în vestul Transilvaniei[2].

Dintre cele mai importante evenimente ale antichităţii au fost victoria regelui dac Dromihete împotriva lui Lisimah, unificarea dacilor într-un regat puternic sub Burebista, refacerea Regatului Daciei sub Decebal şi războaiele dacice 101-102 şi 105-106 în urma cărora o parte a Regatului Daciei a fost transformată în provincie romană. În anul 275 din cauza atacurilor barbare, împăratul Aurelian a retras armata şi administraţia romană, însă populaţia civilă a rămas[3].

A urmat o serie de năvăliri ale popoarelor migratoare peste teritoriul românesc, care au produs pagube şi care au determinat împiedicarea dezvoltării societăţii.

În evul mediu s-au format statele medievale Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Dacă Ţara Românească şi-a obţinut independenţa în 1330, iar Moldova în 1359, totuşi românii din Transilvania au rămas sub ocupaţie ungurească.

La 1437 în Transilvania are loc răscoala de la Bobâlna, urmată de pactul celor trei naţiuni: ungurească, săsească şi secuiască denumită “Unio trium nationum”, şi prin care nu este recunoscută naţiunea română[4]. La sfârşitul secolului al XIV-lea apare pericolul otoman. Românii luptă împotriva acestui pericol, conduşi de domnitori ca Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Ioan Vodă cel Viteaz.

În anul 1600 Mihai Viteazul a realizat unirea tuturor românilor intitulându-se: “domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”[5].

În concluzie perioada cuprinsă între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea poate fi împărţită în patru etape. Dacă în prima etapă până la sfârşitul secolului al XIV-lea s-au format statele medievale, în cea de-a doua a avut loc cu success lupta antiotomană a voievozilor români, iar în cea de-a treia corespunzând secolului al XVI-lea, dominaţia otomană a fost mai mare, dar ea se încheie oadtă cu urcarea pe tron a lui Mihai Viteazul, care reprezintă a patra etapă, de unificare a românilor[6].

În secolul al XVII-lea se continuă lupta împotriva dominaţiei otomane. Se fac diferite alianţe între conducătorii celor trei voievodate române, dar şi cu imperiile vecine. Deoarece interesele erau divergente între aliaţi, care aveau intenţii ascunse, alianţele nu au avut succesul scontat. Astfel Transilvania îşi încetează existenţa sub ocupaţia austriacă (1701), iar celelalte două state româneşti plătesc haraciul către turci. Se remarcă domnitori ca: Matei Basarab, Vasile Lupu, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu[7].

Deoarece turcii nu mai aveau încredere în domnitorii români au încredinţat tronul Moldovei şi Ţării Româneşti fanarioţilor. Ca urmare a acestui fapt starea economică şi politică a celor două ţări se înrăutăţeşte. Au loc pierderi teritoriale importante: Hotinul este transformat în raia (1713), turcii cedează Austriei nordul Moldovei (în 1775 numit Bucovina), iar Rusiei teritoriul dintre Prut şi Nistru (în 1812 numit Basarabia), iar pentru o anumită perioadă 1718-1739, austriecii au anexat şi Oltenia[8] [9].

În epoca modernă au loc două revoluţii de eliberare naţională şi socială. Una în 1821 condusă de Tudor Vladimirescu în urma căreia au fost reinstaurate domniile pământene, ceea ce a reprezentat un pas decisive în consolidarea naţiunii române, şi cea de la 1848 care a contribuit la dezvoltarea conştiinţei naţionale, “formulând clar principiul unităţii în cadrul unui stat naţional român”[10].

Conştiinţa identităţii commune a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor este veche fiind consemnată printer alţii de Grigore Ureche şi Miron Costin, care arătau că au cu toţii aceeaşi origine. Dorinţa de unitate naţională s-a manifestat continuu de-a lungul istoriei fiind înfăptuită de Mihai Viteazul, pecetluită prin alianţe şi consemnată atât în lucrările scriitorilor cât şi în actele oficiale (Programul revoluţionar de la 1848, Regulamentul Organic). Unirea dintre Moldova şi Ţara Românească s-a înfăptuit la 24 ianuarie 1859 sub Alexandru Ioan Cuza, în ciuda împotrivirii Austriei şi Turciei [11] [12].

Domnia lui Cuza a pus bazele statului naţional roman modern. În prima parte a domniei el a reuşit să consolideze şi să desăvârşeasca unirea, formând un singur govern, fixând capitala la Bucureşti şi de asemenea un singur parlament. Începând cu 24 ianuarie 1862 pe actele parlamentului se foloseşte denumirea de “România” în loc de “Principatele Unite”. După definitivarea unirii şi din punct de vedere administrative face o serie de reforme şi înfiinţează instituţii noi. Ia două măsuri importante, secularizarea averilor mănăstirilor străine din ţară şi împroprietărirea ţăranilor români[13].

Pentru a securiza unirea şi pentru a pune capăt luptelor politice interne, divanurile ad-hoc au hotărât aducerea unui domnitor străin. Acesta a fost principile Carol I, care a depus jurământul la Bucureşti la 10 mai 1866. Războiul ruso-turc de la 1877 a implicat şi România la dorinţa ruşilor care au cerut ajutor. Înfrângerea turcilor şi participarea României la război (1877-1878) a dus la câştigarea independenţei ţării, precum şi revenirea Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor la ţara mamă. La 14/26 martie 1881 România devine regat. În 1907 a izbucnit răscoala ţăranilor din satul Flămânzi[14].

După campania de eliberare din 1912 a Bulgariei, Serbiei, Greciei şi Muntenegrului câştigată împotriva Turciei, au izbucnit neânţelegeri pentru împărţirea teritoriilor, bulgarii întorcându-se împotriva propriilor aliaţi. Aceştia din urmă au cerut ajutorul României. Armata română a intrat în Bulgaria în vara lui 1913, şi fără a fi confruntări, bulgarii cer pace. România obţine Cadrilaterul. [15].

La începutul primului război mondial (1914-1918) România a adoptat o poziţie neutră în expectativă. În 1914 moare regele Carol I şi îl urmează Ferdinand I. România intră în război în 1916 alături de Franţa, Anglia, Rusia şi Italia având promisiunea primirii Transilvaniei. Insuficient pregătită această primă parte a campaniei se încheie în dezavantajul României al cărui govern se refugiase la Iaşi. În iarna lui 1917 armata română se reface cu ajutorul misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot. Au loc victoriile împotriva germanilor la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Mobilizată din nou în toamna lui 1918 armata română trece în Transilvania şi respinge atacurile armatei ungare ajungând până la Budapesta. La 1 decembrie 1918, Adunarea de la Alba Iulia a votat unirea cu România, după ce anterior o făcuseră şi Basarabia şi Bucovina. Trebuie subliniat faptul că, atât înfăptuirea cât şi evoluţia statului naţional român, spre deosebire de alte cazuri, s-a realizat numai pe baze democratice[16].

În epoca numită contemporană, în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920) “principiul de autodeterminare preconizat de Wilson se desfigurase în faţa drepturilor istorice şi intereselor multiple politice şi economice ale diferitelor popoare”, ajungându-se cu greu la un accord. Prin tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920) s-au fixat noile graniţe[17].

Statul naţional unitar român s-a consolidat prin efectuarea de reforme, cea politică (acordarea votului universal şi Constituţia din 1923) şi cea socială (în principal legea reformei agrare din 1921). Forma de conducere era monarhia constituţională, de asemenea era prevăzută separarea puterilor în stat, şi asigurarea votului universal egal, direct şi secret[18].

În perioada interbelică favorizat şi de contextul internaţional, dar şi de unele slăbiciuni ale clasei politice din ţară, regele Carol al II-lea a instaurat în februarie 1938 dictatura regală, caracterizată prin suprimarea Constituţiei din 1923 şi promovarea unui regim politic totalitar. Tot sub patronajul lui Carol al II-lea i s-a fabricat un proces lui Corneliu Zelea Codreanu care a fost condamnat 10 ani de muncă silnică, însă mai apoi, în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, la orele cinci dimineaţa a fost asasinat alături de un grup de legionari de către jandarmii care-i transportau[19]. Înţelegerea dintre Hitler şi Stalin, concretizată prin pactul Ribbentrop-Molotov, realizat în 1940, şi urmat de ultimatumuri adresate României au dus sfârtecarea ţării prin anexarea părţii de nord-vest a Transilvaniei (43.492 km2) de către Ungaria hortystă, a Basarabiei (44.422 km2), nordului Bucovinei (6.300 km2) şi ţinutului Herţei de către URSS, şi a Cadrilaterului dobrogean de către Bulgaria, afectându-se astfel în mod deosebit de grav interesele naţionale ale românilor.

Pierderile teritoriale şi nemulţumirea care creştea tot mai mult, în septembrie 1940, l-au făcut pe regele Carol al II-lea să apeleze la Ion Antonescu (1882-1946), ca singura persoană capabilă să ţină situaţia dificilă existentă sub control. Ulterior evenimentele au evoluat de o aşa manieră încât Antonescu i-a cerut lui Carol al II-lea să abdice, ceea ce s-a întâmplat pe 6 septembrie 1940. La tron i-a urmat fiul său Mihai I în vârsta de 19 ani. Deoarece partidul liberal şi cel ţărănist declinaseră invitaţia de a participa la guvernare, Antonescu a format un guvern de coaliţie cu legionarii, dar la care au participat şi personalităţi apropiate generalului, precum şi membri propuşi de celelalte partide. Legionarii au participat la guvernare până în ianuarie 1941, când au fost înlăturaţi de la conducerea statului. Chiar dacă Antonescu nu era un germanofil, situaţia politico-militară internaţională l-a determinat să se alăture Germaniei împotriva URSS, în campania începută la 22 iunie 1941 având ca obiectiv eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord[20].

Prin lovitura de palat dată de regele Mihai I la 23 august 1944, Ion Antonescu a fost îndepărtat, iar România a ieşit din coaliţia hitleristă, şi a trecut în cealaltă tabără. Prin acest gest însă, din cauza lipsei unui acord al regelui cu sovieticii, militarii români au fost luaţi prizonieri şi deportaţi, şi chiar dacă a fost scurtat războiul, iar România a luptat pentru înfrângerea hitlerismului, pânǎ la urmă a fost considerată o ţară învinsă. Singurul aspect pozitiv a fost recăpătarea nord-vestulului Transilvaniei. În ţară s-a revenit la un regim constituţional monarhic, prin repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923.

Din cauza împărţirii sferelor de influenţă între marile puteri: URSS, SUA şi Marea Britanie în 1945, România, a rămas în lagărul comunist controlat de sovietici, influienţând negativ cursul istoric al ţării. Astfel că dacă în martie 1945, sovieticii au instaurat un guvern cu majoritate comunistă, situaţia României a evoluat spre o dictatură comunistă ce a fost pusă în practică din 1948, şi care s-a menţinut până în decembrie 1989.

Organizare administrativă

Stema României

Organizarea administrativ–teritorială a României este făcută sub formă de judeţe şi regiuni de dezvoltare. Există 41 de judeţe la care se adaugă municipiul Bucureşti. Aministrativ fiecare judeţ în parte este condus de către un Consiliu Judeţean în fruntea căruia se află un prefect. Lista judeţelor în ordine alfabetică:

Conform politicii Uniunii Europene, România este organizată şi în opt regiuni de dezvoltare, care corespund nivelului Nomenclaturii Unităţiilor Teritoriale pentru Statistici (NUTS-II) de diviziuni al UE, dar fără a avea capacităţi administrative. Regiunile de dezvoltare sunt constituite în special pentru a coordona proiectele de dezvoltare regională. Lista regiunilor de dezvoltare:

  • Regiunea Nord-Est, cuprinzând judeţele: Iaşi, Botoşani, Neamţ, Suceava, Bacău, Vaslui.
  • Regiunea Vest cuprinde judeţele: Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş.
  • Regiunea Nord-Vest cuprinde judeţele: Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare şi Sălaj.
  • Regiunea Centru cuprinde judeţele: Alba, Sibiu, Mureş, Harghita, Covasna şi Braşov.
  • Regiunea Sud-Est cuprinde judeţele: Tulcea, Vrancea, Galaţi, Brăila, Buzău şi Constanţa.
  • Regiunea Sud (Muntenia) cuprinde judeţele: Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu şi Teleorman.
  • Regiunea Bucureşti-Ilfov cuprinde municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.
  • Regiunea Sud-Vest Oltenia cuprinde judeţele: Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Olt şi Dolj.

În teritoriu la nivel de localităţi România cuprinde 2.686 comune şi 265 de oraşe. Comunele şi oraşele sunt administrate de un Consiliu Local, în fruntea căruia se află un primar, care ocupă această funcţie în urma alegerilor locale organizate la 4 ani.

Geografia

România are o suprafaţă de 237.500 kmp, în care formele de relief au următoarea acoperire : munţi 31%, dealuri şi podişuri 36% şi câmpii 33%. Munţii Carpaţi se împart în trei zone: Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali (care împreună alcătuiesc un arc în centrul ţării) precum şi Carpaţii Occidentali. Altitudinea maximă din România se află în masivul Făgăraş, vârful Moldoveanu cu 2543m. La marginile internă şi externă a Carpaţilor încep dealurile şi podişurile: Subcarpaţii, Podişul Transilvaniei, Podişul Someşan şi Podişul Moldovenesc. În sudul şi vestul ţării se află câmpiile: Câmpia Română, Piemontul Getic, şi Câmpia Tisei. Reţeua hidrografică are un aspect radiar, toate râurile ajungănd în cele din urmă în Dunăre. În mod direct se varsă Jiul, Oltul, Argeşul, Ialomiţa, Siretul şi Prutul, sau indirect prin intermediul Tisei: Someşul, Crişul Alb, Crişul Negru, Crişul Repede. Lacurile sunt numeroase, în număr de aproximativ 3500, dintre care doar 0,9% au suprafaţa de peste 1kmp. România este străbătută de paralela de 45°, care trece prin apropierea localităţilor Oraviţa, Târgu Jiu şi Mizil. Acest lucru scoate în evidenţă caracteristicile specifice acestei poziţii geografice, cum ar fi clima care are un caracter temperat, şi care se influenţează în mod decisiv regimul apelor, diversitatea şi răspândirea solurilor, florei şi faunei, repartiţia pe zone a diferitelor culturi. Mai precis, clima din România este “temperat-continentală de tranziţie, cu uşoare influenţe oceanice în vest, mediteraneene în sud-vest, continentale în nord-est, modificată local de natura reliefului”[21].

Note

  1. ”Enciclopedia Cugetarea”, Lucian Predescu, p.733
  2. Magazin Istoric, Nr.9, septembrie 1970, “Splendori şi enigme ale culturii Cucuteni”, Prof. Dr. doc. Mircea Petrescu-Dâmboviţa, p.6
  3. ”Enciclopedia Cugetarea”, Lucian Predescu, p.248
  4. ”Enciclopedia Cugetarea”, Lucian Predescu, p.728
  5. Magazin Istroric Nr.7, iulie 1980, “Domn al tuturor românilor”, Mircea Muşat, p.31
  6. ”Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Giurescu & Giurescu, p.258
  7. ”Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Giurescu & Giurescu, p.419
  8. ”Enciclopedia Cugetarea”, Lucian Predescu, p.728
  9. ”Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Giurescu & Giurescu, p.493
  10. ”Revoluţia română de la 1848”, Apostol Stan, p.8, p.433-434
  11. ”Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Giurescu & Giurescu, p.604
  12. Magazin Istoric Nr.1, ianuarie 1982, “Unirea de la 1859”, Mircea Muşat, p.12
  13. ”Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Giurescu & Giurescu, p.615
  14. ”Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Giurescu & Giurescu, p.630
  15. ”Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Giurescu & Giurescu, p.667
  16. ”Enciclopedia Cugetarea”, Lucian Predescu, p.718
  17. ”Enciclopedia Cugetarea”, Lucian Predescu, p.719
  18. Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, „Istoria românilor”, p.5
  19. Florin Şinca, „Din istoria Politiei Române, p. 314
  20. Keith Hithchins, „Istoria românilor”, p.453, 454, 458
  21. ”Almanahul Scânteia”, 1977, C. Voican, p.162

ru:Румыния