Dacia

Dacia în anul 82 î.Hr.

Dacia era în antichitate ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi într-un număr mai mare de triburi şi ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre (sud) şi Carpaţii Păduroşi (nord). În anumite părţi chiar depăşeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".

Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: ţărmul Mării Negre şi Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică şi Morava - spre vest, Carpaţii Păduroşi - spre nord, iar Muntele Haemus (lanţul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era oraşul Argedava.

Istorie

Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (şi indică râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că "dacii au aceeaşi limbă cu geţii" şi că "elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic". Şi Dio Cassius după ce spune că regele get Burebista i-a zdrobit pe boii conduşi de regele Critasir, mai apoi afirmă că Critasir a fost învins de daci, ceea ce întăreşte faptul că numele de geţi şi daci sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau geţii, sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor".

Dacia sec. VI- IV î.Hr.

Totuşi prima relatare despre geţi aparţine lui Herodot, care povestind despre campania din 514 - 512 î.Hr., a lui Darius împotriva sciţilor din nordul Mării Negre, arată că acesta "înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci".

De la istoricul grec Diodor ştim despre victoria strălucită din anul 300 î.Hr. a regelui get Dromihete împotriva lui Lisimah, dar şi de generozitatea pe care i-a arătat-o regele get macedoneanului, pe care l-a invitat la ospăţ, pentru ca mai apoi să-l elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinşi într-o luptă de bastarni, că regele lor i-a pedepsit, şi că doar victoria din altă bătălie le-a adus iertarea.

Inscripţiile descoperite la Histria menţionează numele a doi regi geţi din sec. III î.Ch., Zalmodegicos şi Rhemaxos, faţă de care ascultau cetăţile greceşti de pe ţărmul dobrogean al Mării Negre Trogus Pompeius (sec.I î.Hr.-sec.I d.Hr) în "Prologul" cărţii a XXXII-a menţionează despre "creşterea puterii dacilor prin regele Rubobostes".

Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea statului dac, în jurul anului 70 î.Hr., geograful şi istoricul Strabon (63 î.Hr. - 19 d.Hr.), relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălţat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut şi de romani. O inscripţie grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obţine aceste succese, Burebista, ajutat şi de preotul Deceneu a săvârşit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci". Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa. Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaţilor n-au nici un temei istoric".

Intenţia lui Cezar de a organiza o mare expediţie în anul 44 î.Hr., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, şi Burebista "a căzut victima unei conspiraţii de nemulţumiţi". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes şi Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuţii cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă faţă de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-şi întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat şi de bastarni, a trecut în sudul Dunării şi i-a bătut pe moesi, tribali, dardani şi denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecţia romanilor, aceştia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat şi de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Hr.) credea şi el că nu e bine să intre în conflict cu romanii şi la insistenţele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei şi când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".

În faţa pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război şi iscusit la înfăptuirea lor".

Decebal

Conflictul daco-roman din timpul lui Decebal începe printr-un atac al dacilor peste Dunăre, pe la sfârşitul anului 85 d.Hr. în care armata guvernatorului Moesiei, Oppius Sabinus este zdrobită iar el ucis. Ca reacţie a acestui atac are loc o expediţie a armatelor romane, în primăvara anului 87 împotriva dacilor, ce se soldează cu o înfrângere gravă pentru romani, însuşi generalul Cornelius Fuscus fiind ucis în luptă. Un an mai târziu generalul Tettius Iulianus conduce o nouă expediţie şi-i înfrânge pe daci la Tapae, astăzi Porţile de Fier ale Transilvaniei. Chiar dacă au câştigat această bătălie, romanii n-au putut beneficia de efectele ei pentru că împăratul Domiţian a suferit înfrângeri pe alte fronturi. De aceea, în anul 89, în urma tratativelor de pace, unde Decebal a fost reprezentat de Diegis, se ajunge la un compromis: Dacia devenea regat clientelar, garantându-se astfel liniştea la frontiera Imperiului; iar, Decebal căpăta de la romani subsidii şi tehnicieni. Deşi prin această pace, Dacia a devenit stat clientelar al imperiului roman, ea era considerată de romani ca o ruşine, deoarece era percepută ca şi cum Roma s-ar fi făcut tributară dacilor. Această pace a menţinut stabile relaţiile dintre cele două părţi pentru un deceniu , timp în care „Decebal a utilizat cu folos mijloacele financiare şi meşterii trimişi de romani, în primul rând pentru consolidarea sistemului de fortificaţii”.

Dacia Romană

Traian a fost cel care venit la conducerea Imperiului Roman a stopat plata subsidiilor către daci, ba mai mult a făcut pregătiri pentru a cuceri Dacia. Motivele acestei decizii erau pe de o parte politice, militare şi economice, iar pe de altă parte de orgoliu deoarece potrivit lui Dio Cassius „puterea şi îngâmfarea dacilor sporiseră neîncetat". La 25 martie 101 Traian pleacă din Roma spre Dacia. Armatele romane traversează Dunărea pe un pod de vase, trec prin Banat şi îi înving pa daci la Tapae. Decebal încearcă să creeze o diversiune atacând în Moesia, însă fără succes. Romanii îşi continuă în anul 102 înaintarea spre Sarmizegetusa cucerind o serie de cetăţi. Decebal solicită pacea şi o obţine, dar i se impun unele condiţii: să renunţe la teritoriile dacice cucerite de romani, să-şi dărâme fortificaţiile, să accepte arhitecţi şi ingineri romani şi o oarecare supraveghere etc., adică să devină client al Romei. Decebal n-a respectat tratatul, a reclădit cetăţile şi a căutat alianţe. De fapt cei doi ani de pace au fost folosiţi de ambele tabere pentru a se pregăti de război. Nerespectarea păcii a fost motivul pentru care a fost organizată cea de-a doua campanile a lui Traian împotriva dacilor în anul 105. Încercările lui Decebal de a opri războiul, prin asasinarea lui Traian în Moesia şi prin capturarea generalului Longinus nu izbândesc. Mai mult, o serie de triburi dacice trec de partea romanilor, iar aliaţii nu răspund chemării făcute de regele dac. După lupte crâncene, armatele romane reuşesc să cucerească Sarmizegetusa. Decebal încearcă să se retragă spre este, dar este ajuns de romani şi se sinucide. Ultimile focare de rezistenţă dacică au fost înfrânte până în vara lui 106. Dacia devine începând cu vara anului 106 provincie imperială romană fiind cunoscută sub numele de Dacia Romană, însă nu va contine întregul teritoriu al Regatului Dacic, ci doar cea mai mare parte a Transilvaniei, vestul Olteniei şi Banatul. O altă parte a Daciei, Muntenia şi sudul Moldovei împreună cu sud-estul Transilvaniei au fost încorporate la provincia Moesia Inferior, în timp ce Crişana, Maramureşul şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, aici trăind dacii liberi .

Vezi şi

• Listă de regi daci
• Dacia Romană
• Dacia Aureliană

Legături externe

• Enciclopedia dacica
• Dracones
• Sarmizegetusa
• Tracii din noi (1/2) pe You Tube
• Tracii din noi (2/2) pe You Tube

Bibliografie

• Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975
• Liviu Mărghitan, Civilizaţia geto-dacilor, 1981
• Radu Florescu, Magazin istoric nr.2, februarie 1990, De la Burebista la regatul lui Decebal,
• A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană
• Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, 1940
• Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Keith Hitchins, Dennis Deletant, Istoria românilor
• Adrian Bejan, Istoria Daciei Romane, 1998