Ungaria

Steagul Ungariei

Ungaria este o ţară cu suprafaţa de 93.030 kmp, fiind situată în centrul Europei, în bazinul mijlociu al Dunării. Se învecinează la est cu România, la sud cu Serbia şi Croaţia, la Slovenia şi Austria iar la nord cu Slovacia şi Ucraina. Capitala este la Budapesta, iar ca principale oraşe sunt: Miskolc, Debreţin, Szeged, Pecs, Gyor.

Geografie

Ungaria are un relief predominant de câmpie care reprezintă 2/3 din suprafaţa sa totală. Are şi dealuri şi munţi, între care munţii Matra reprezintă cei mai înalţi munţi din ţară cu vârful Kekes de 1015 m altitudine. Lacul Balaton este legat cu Dunărea prin canalul Sio. Are o climă temperat continentală de tranziţie între Europa de vest şi cea de est.

Istorie

Harta administrativǎ a Ungariei

În antichitate teritoriul Ungariei de astăzi era locuit de triburi tracice, dacice şi ilirice. În anul 35 î.Hr. este cucerit de romani şi devine provincie a Imperiului Roman sub numele de Panonia. În secolele IV-VI este invadat de o serie de popoare migratoare: huni, ostrogoţi, lombarzi, apoi de avari (568).

Ungurii descind din ramura ugrică a familiei de triburi fino-ugrice. Sunt originari din Asia, din regiunea munţilor Altai. De aici năvălesc în Europa în stepa dintre cursul mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, apoi trec între Don şi Nipru (cca 830), pentru ca pe la 839 să fie întâlniţi în Atelkuz (de la cuvântul unguresc Etelköz = „între râuri”) adică între Nipru şi Nistru sub conducerea lui Arpad. Împinşi de bulgari şi pecenegi în 895, trec munţii şi se aşează în câmpia Tisei în anul 896. Aici au întâlnit o populaţie de limbă latină, dar şi slavi aproape asimilaţi.

Relaţiile de vecinătate sau chiar de convieţuire, de la mijlocul mileniului I d. Hr., cu bulgarii, başchirii, cazarii şi alte astfel de neamuri turanice, sau, poate chiar amestecarea cu aceste popoare explică influenţa profundă pe care aceste etnii au exercitat-o asupra ungurilor, începând cu modul de trai şi al organizării social-politice, şi continuând cu cea lingvistică. Astfel în limba ungară a fost asimilat un număr important de cuvinte din diferite domenii, din limba turcă veche.

Numele prin care ungurii se autodenumesc “Magyar” înseamnă „om/fiinţă umană". Termenul de unguri se presupune că ar veni de la una din populaţiile de neam turc, ce purta numele de onogurilorlogurilor, fiind menţionată de izvoarele bizantine încă de la mijlocul mileniului I, şi care trăia alături de triburile ungurilor în extremitatea răsăriteană a Europei. Etnonimul a apărut în diferite izvoare, sub mai multe forme, în cele bizantine ca “Uggroi”, în slava veche ca “l/gri, Ugry, Viagry”, iar în cele latine din vestul Europei ca “Ungari”, “Hungari”.

Stema Ungariei

Ca înfăţişare, ungurii erau mici de statură, cu pomeţii obrajilor ieşiţi în afară, ochii puţin oblici, pielea de culoare mai închisă şi părul împletit în cozi.

După aşezarea ungurilor în câmpia Panonică, ei au întreprins numeroase expediţii de pradă în vestul Europei. Ca răspuns la aceste incursiuni ale ungurilor, regele Otto I (care va deveni împărat în 962) i-a zdrobit la Lechfeld. Principalii conducători ai cavaleriei ungurilor Bulcsu şi Lei, au căzut prizonieri şi au fost spânzuraţi. Deoarece Otto I era prins în alte lupte nu a mai avut vreme să le dea lovitura de graţie ungurilor. Aşadar, chiar dacă înfrângerea suferită de unguri a fost un adevărat dezastru, ei au reuşit să-şi refacă armatele şi să întreprindă invazii în Balcani împotriva Imperiului bizantin în anii 959, 961 şi 968-970.

În anul 1001 ducele ungur Vaik (997-1038) a acceptat creştinarea în rit catolic sub numele de Ştefan, pe care a impus-o şi poporului său, şi şi-a luat şi titlul de rege. Urmaşii lui Ştefan, denumit şi cel Sfânt ca recunoaştere a creştinării poporului ungar, au cucerit Croaţia şi o parte din coasta Mării Adriatice a Dalmaţiei. De pe la sfârşitul secolului al XI-lea timp de mai mult de un secol au dus lupte cu românii pentru cucerirea Transilvaniei. În Crişana era voievodatul condus de Menumorut, în Banat era voievodatul lui Glad, iar în Transilvania de nord-vest cel al lui Gelu Românul.

La începutul secolului al XIV-lea odată cu stingerea dinastiei arpadiene (1301) au început lupte pentru ocuparea tronului. De aceste lupte au profitat nobilii care şi-au consolidat puterea. Având susţinerea papei, a clericului catolic şi a unei părţi a nobilimii, în anul 1308 a urcat pe tron Carol Robert de Anjou de origine franceză. El a încercat să-şi întindă stăpânirea asupra Ţării Româneşti şi Moldovei, însă a fost învins.

Invazia ungurilor

În secolul al XV-lea odată cu creşterea puterii Imperiului otoman, care stăpânea cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice, au început şi luptele cu turcii care ameninţau acum şi Ungaria. Conducătorul luptei antiotomane a fost Iancu de Hunedoara, de etnie română, care a fost voievod al Transilvaniei, iar mai apoi guvernator al Ungariei. După moartea lui Iancu de Hunedoara, la conducerea Ungariei a venit fiul acestuia Matei Corvin (1458-1490). Ameninţat şi de turci şi de împăratul german care voia coroana ungară el şi-a organizat o armată permanentă plătită. După dispariţia lui Matei Corvin, luptele pentru tron au dus la slăbirea ţării şi a fost desfiinţată şi armata permanentă.

În urma bătăliei de la Mohacs din 1526, în care turcii i-au zdrobit pe unguri, Ungaria a încetat să mai existe ca stat. Partea de mijloc a Ungariei cu capitala la Buda, a devenit paşalâc, adică provincie turcească, iar nordul şi vestul Ungariei au fost încorporate Austriei de către Habsburgi. Din 1541 voievodatul Transilvaniei a devenit principat autonom sub suzeranitate turcească.

În 1683 turcii asediază fără succes Viena. Ca urmare a acestei victorii împotriva otomanilor, prin Tratatul de la Karlowitz din 1699, Imperiul Habsburgic supune Ungaria în întregime dar şi Transilvania.

Răzvrătirea împotriva Imperiului Habsburgic s-a produs în 1848 prin revoluţia de la Budapesta. În 1849 Kossuth Lajos declară independenţa Ungariei. Deoarece ungurii din Transilvania înţelegeau libertatea numai pentru ei şi nu şi pentru români, revoluţionarii români trec de partea împăratului Imperiului Habsburgic, care cu ajutorul Imperiului Rus, înăbuşă revoluţia în sânge.

După ce Prusia a înfrânt Austria, în 1867, se face pactul dualist, Ungaria devenind regat în cadrul Imperiului Austro-Ungar. Ungaria are constituţie proprie şi o largă autonomie, iar împăratul Frans Joseph are şi titlul de rege al Ungariei.

În primul război mondial Austro-Ungaria a făcut parte din tabăra Puterilor Centrale. Ca urmare a victoriei Antantei, Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat şi la 16 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară. În martie 1919 comuniştii unguri sprijiniti de Lenin au preluat puterea sub conducerea lui Bela Kun care a proclamat Republica Sovietică Ungaria. Urmatoarea decizie importantă luată de Bela Kun a fost mobilizarea armatei cu scopul de a-i ataca pe români şi pe cehoslovaci. Chiar dacă au obţinut o serie de victorii împotriva armatei cehoslovace Consiliul Interaliat de la Paris i-a obligat pe unguri să încheie armistiţiul. Cu toate acestea, pe 20 iulie 1919, Béla Kun a declanşat atacul asupra României. Riposta armatei române a venit în dimineaţa zilei de 24 iulie 1919 cand a fost declansat contraatacul care a distrus armata ungară bolşevică. Bela Kun a fost nevoit de venirea armatei române, ca pe data de 2 august, să părăsească Ungaria. O zi mai târziu Budapesta a fost ocupată de armata română. În locul regimului comunist a venit la putere un regim care a instalat dictatura.

Bibliografie

• Victor Spinei, “Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII”
• Georgian Lucia, Neagu Vasilica, Nuţu Constantin, “Istoria evului mediu”, 105-106
• Giurescu & Giurescu, “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, p.186-187
• Lucian Predescu, “Enciclopedia Cugetarea”, p.506