Ştefan cel Mare

De la Metapedia
Salt la: navigare, căutare
Ştefan cel Mare miniatură din Evangheliarul (1473) de la Mănăstirea Humor

Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost domnitor al Moldovei în perioada 14 aprilie 1457 – 2 iulie 1504. S-a născut potrivit tradiţiei populare la Borzeşti, pe Trotuş, probabil în jurul anului 1438. A fost fiul lui Bogdan al II-lea şi al Doamnei Oltea precum şi nepotul lui Alexandru cel Bun. A murit la 2 iulie 1504 şi este înmormântat la Mănăstirea Putna[1].

Înscăunarea

A urcat pe tron în urma victoriilor de la Doljeşti (12 aprilie 1457) şi Orbic (14 aprilie 1457) repurtate împotriva lui Petru Aron. Venise cu ajutor din Muntenia de la vărul său Vlad Ţepeş, dar i s-au alăturat şi o serie de boieri. Petru Aron a fugit în Polonia, de unde a trecut în Transilvania, în secuime, pentru ca mai apoi să ajungă la curtea regelui Ungariei Matei Corvin. Ştefan cel Mare a fost uns ca domn al Moldovei de mitropolitul Teoctist pe Câmpia Direptate în aclamaţiile poporului şi ale boierilor[2].

Domnia

Ştefan cel Mare şi Sfânt

Cucerirea Chiliei (1465) care era sub controlul ungurilor, de către Ştefan cel Mare, precum şi atacul anterior din secuime (1461) determinat de încercarea de a-l prinde pe Petru Aron, dar şi implicarea domnului moldovean în revolta izbucnită în Transilvania în 1467 împotriva regelui Ungariei, l-au determinat pe Matei Corvin să organizeze o expediţie pentru a-l înlătura pe Ştefan cel Mare de la domnie. Lupta s-a dat la Baia (15 decembrie 1467) şi s-a terminat cu înfrângerea usturătoare a regelui Ungariei, Matei Corvin care era cât pe ce să îşi piardă şi viaţa. Dlugosz, cronicarul polonez, a caracterizat înfrângerea ungurilor ca fiind un “uriaş dezastru”. După ce a mai prădat odată Transilvania în 1468, Ştefan cel Mare a reuşit cu ajutorul boierilor să-l prindă pe Petru Aron şi să-i taie capul, răzbunând în acest fel uciderea tatălui său de la Răuseni[3].

Pentru a organiza o defensivă antiotomană eficientă Ştefan cel Mare a căutat să pună pe tronul Ţării Româneşti un domnitor fidel şi să încheie tratate de alianţă cu celelalte ţări vecine. Cum în Muntenia domnea Radu cel Frumos, care era plecat sultanului, Ştefan a început ostilităţile prin incursiunea din februarie 1470 când pradă şi arde Brăila, Oraşul de Floci şi judeţul Ialomiţa. Reacţia a venit prin intermediul tătarilor care au năvălit peste Nistru. Ştefan aşteptându-i la Lipnic (Lipinţi), la 20 august 1470, i-a nimicit. În anul următor 1471 Radu cel Frumos dorind să se răzbune s-a îndreptat către Moldova, însă Ştefan cel Mare l-a zdrobit la Soci. O altă înfrângere suferită de domnul muntean în noiembrie 1473 lânga Râmnic, îl face să-şi piardă şi familia, soţia Despina şi fiica Maria-Voichiţa, fiind luate ostatice, dar şi tronul, Ştefan ajungând până în Bucureşti. În locul lui a fost înscăunat Laiotă Basarab însă pentru scurt timp, deoarece Radu îşi reia domnia cu ajutorul turcilor la 23 decembrie 1473. Au urmat alte incursiuni ale lui Ştefan cel Mare în Muntenia, în martie şi octombrie 1474, arzând cetatea Teleajen. Totuşi Radu cel Frumos şi-a păstrat domnia pentru că turcii tocmai se îndreptau spre Moldova să o invadeze. La 10 ianuarie 1475 Ştefan a câştigat strălucitor, cu doar 40.000 de oşteni, la Podul Înalt (Vaslui), producându-le un adevărat dezastru turcilor în număr de 120.000 de oameni conduşi de Suleiman Paşa. Fusese pentru prima dată când turcii suferiseră o înfrăngere cu adevărat dezastruoasă[4] [5].

După un an, în 1476, sultanul Mehmed al II-lea însuşi a plecat împotriva lui Ştefan. Din Muntenia i s-a alăturat şi Laiotă Basarab, iar de peste Nistru au trecut tătarii şi au început să prade. În aceste condiţii Ştefan a fost nevoit să-i trimită pe răzeşi să-i bată pe tătari, iar el să rămână cu o parte din oaste să-l înfrunte pe sultan. Chiar dacă într-o primă fază a fost depăşit de mulţimea turcilor (150.000) în bătălia de la Războieni (Valea Albă) din 26 iulie 1476, totuşi cetăţile Suceava, Hotin şi Neamţ rezistă[6]. Nu poate cuceri nici cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, astfel încât cronicarul Sphrantzes scrie că sultanul Mehmed al II-lea s-a întors “mai mult învins decât învingător”[7]. După respingerea turcilor Ştefan cel Mare împreună cu ardelenii lau alungat pe Laiotă şi l-au lăsat pe tron pe Vlad Ţepeş (noiembrie 1476). Însă numai după o lună Laioată Basarab s-a întors cu ajutor turcesc, şi cum l-a găsit pe Vlad Ţepeş nepregătit de război l-a ucis. Un alt domnitor pe care l-a pus pe tronul Ţării Româneşti a fost Basarab cel Tânăr (poreclit Ţepeluş pentru că trăgea în ţepă) în anul 1477, dar a trădat şi acesta. Ba chiar s-a alăturat unei expediţii turceşti împotriva lui Ştefan care i-a zdrobit la 8 iulie 1481 la Râmnic[8] [9]. O ultimă încercare de a impune un domn în Muntenia a fost în 1482 când l-a pus pe Vlad Călugărul care la rândul lui s-a înţeles cu turcii[10].

Cum celelalte forţe din Europa aveau încheiate tratate cu turcii, Moldova a rămas singură să lupte cu aceştia. Efectul a fost că în 1484, Baiazid al II-lea a cucerit Chilia şi Cetatea Albă, două puncte strategice şi economice foarte importante. Încercând să caute ajutor Ştefan a acceptat să încheie un tratat de vasalitate cu Cazimir al Poloniei la Colomeea prestând chiar un omagiu personal. În acest timp însă turcii au intrat în ţara şi au început să prade[11]. Din păcate ajutorul promis de polonezi nu a venit decât în mică măsură, “un corp de trei mii de călăreţi care participară la victoria de la Cătlăbuga asupra turcilor (noiembrie 1485) “. În primăvara lui 1486 un pretendent pe nume Petre Hruet venit cu ajutor turcesc e învins şi chair îşi pierde viaţa în lupta cu Ştefan cel Mare de la Scheia. Deoarece polonezii nu au respectat înţelegerea de la Colomeea şi în 1489 chiar încheie un tratat de pace cu turcii, şi Ştefan face acelaşi lucru imediat. Nemulţumit de politica regelui Poloniei, Ştefan cel Mare s-a îndreptat către Matei Corvin care în compensaţie pentru pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe îi cedează Ciceul şi Cetatea de Baltă[12].

La începutul domniei (1457-1458) Ştefan cel Mare a întreprins o serie de incursiuni în sudul Poloniei pentru a recăpăta Hotinul şi pentru a preveni o eventuală venire a lui Petru Aron cu ajutor polonez. Atunci pacea a fost restabilită prin tratatul de la Overhelăuţi la 4 aprilie 1459. Însă cea mai importantă luptă cu polonezii s-a dat în 1497 când fiul lui Cazimir, Ioan Albert care i-a urmat la tron, a atacat Suceava cu intenţia de a-l înscăuna pe fratele său Sigismund. Cum nu a putut să ia cetatea Sucevei iar în ajutorul lui Ştefan a sosit şi Bartolomei Dragfi voievodul Transilvaniei, Ioan Albert a fost bucuros de intermedierea voievodului transilvan în încheierea unei împăcări amiabile. Condiţia era ca polonezii să se întoarcă pe unde veniseră. Nu au făcut acest lucru, aşa că Ştefan cel Mare i-a ajuns din urmă şi i-a zdrobit la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). O altă oaste poloneză a fost nimicită la Lenţeşti de către vornicul Boldur. Un an mai târziu Ştefan cel Mare pradă Polonia până la Cracovia, iar la scurt timp ocupă şi Pocuţia (1502)[13] [14] [15].

Ctitor

A construit curţi domneşti la Suceava, Iaşi, Piatra Neamţ, Vaslui, Hârlău, Cotnari, Huşi, Bacău. A construit cetăţile de la Chilia, Soroca, Orhei, Răut, Roman şi le-a refăcut pe cele de la Suceava, Cetatea Albă, Cetatea Neamţului şi Hotinul. A construit sau a refăcut mănăstiri la: Putna, Neamţ, Bistriţa, Voroneţ, Tazlău, Dobrovăţ, precum şi la Suceava, Iaşi, Vaslui, Dorohoi, Piatra Neamţ, Hârlău, Baia, Chilia, Borzeşti, Războieni, Răuseni, în Muntenia la Râmnicu Sărat, în Transilvania la Vad. De asemenea a făcut danii şi a adus îmbunătăţiri mănăstirii Zografos la Muntele Athos[16].

Note

  1. ↑ Magazin Istoric Nr.9, septembrie 1987, "Ştefan cel Mare în conştiinţa europeană", Mircea Voiculescu, Leon Şimanschi, p.5
  2. ↑ Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Giurescu & Giurescu, p.300-302
  3. ↑ Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Giurescu & Giurescu, p.300-302
  4. ↑ ”Enciclopedia Cugetarea”, Lucian Predescu, p.806-807
  5. ↑ ”Ştefan cel Mare. Viaţa şi activitatea. Tabel Cronologic”, Andrei şi Valentina Eşanu
  6. ↑ Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Giurescu & Giurescu, p.306
  7. ↑ Magazin Istoric nr. 4 aprilie 1982, “Apărător al continuităţii statale româneşti”, Ştefan S. Gorovei, p.7
  8. ↑ ”Enciclopedia Cugetarea”, Lucian Predescu, p.806
  9. ↑ Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Giurescu & Giurescu, p.307
  10. ↑ Magazin Istoric nr. 4 aprilie 1982, “Apărător al continuităţii statale româneşti”, Ştefan S. Gorovei, p.9
  11. ↑ Magazin Istoric nr. 4 aprilie 1982, “Apărător al continuităţii statale româneşti”, Ştefan S. Gorovei, p.9
  12. ↑ ”Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Giurescu & Giurescu, p.309-310
  13. ↑ ”Enciclopedia Cugetarea”, Lucian Predescu, p.806-807
  14. ↑ Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Giurescu & Giurescu, p.309-310
  15. ↑ “Ştefan Vodă cel Mare, Apărător de ţară şi ctitor de lăcaşuri sfinte”, Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu
  16. ↑ Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Giurescu & Giurescu, p.311

Bibliografie

  • ”Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, 1971, Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu
  • ”Enciclopedia Cugetarea”, 1940, Lucian Predescu
  • Magazin Istoric nr. 4 aprilie 1982, “Apărător al continuităţii statale româneşti”, Ştefan S. Gorovei
  • “Ştefan Vodă cel Mare, Apărător de ţară şi ctitor de lăcaşuri sfinte”, Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu
  • Magazin Istoric Nr.9, septembrie 1987, “Ştefan cel Mare în conştiinţa europeană”, Mircea Voiculescu, Leon Şimanschi
  • ”Ştefan cel Mare. Viaţa şi activitatea. Tabel Cronologic”, Andrei şi Valentina Eşanu

Vezi şi:

Legături Externe

Adus de la „http://ro.metapedia.org/m/index.php?title=Ştefan_cel_Mare&oldid=11901”