Papa Alexandru I

A fost roman, ucenic al lui Plutarh. Conform tradiţiei, îi este atribuită instituirea apei binecuvântate (agheasmă) care este de folosit în biserici şi în casele creştinilor precum şi prescrierea că, la Dumnezeiasca Liturghie, ostia pentru consacrare să fie exclusiv pâine azimă. Papa Alexandru I a fost sanctificat şi eventual martirizat.

Irineu îl desemnează pe Papa Alexandru I ca succesor al lui Papa Evarist şi al 5-lea episcop al Romei după Sf. Petru (cf. Irineu din Lyon, Adv. haeres. III,3; PG 7, 851).

Eusebiu din Cezareea precizează că Papa Alexandru I a murit în al treilea an al împăratului Hadrian (119-120) şi că, la moarte, era episcop al Romei de 10 ani (cf. Eusebiu, Hist. eccles., IV,4).

L. Duchesne, deşi cu rezerve, înclină să plaseze pontificatul lui Papa Alexandru I între anii 106-115.

Nici Irineu, nici Eusebiu nu pomenesc de martiriul acestui papă. Liber Pontificalis îl confundă evident cu martirul Alexandru, înmormântat pe via Nomentana.

Ca şi ceilalţi episcopi ai Romei din secolul al II-lea, este foarte probabil ca Papa Alexandru I să fi fost înmormântat în cimitirul din Vatican.

Conform Liber Pontificalis, Papa Alexandru I ar fi introdus în Canonul Liturghiei rugăciunile „Qui pridie...” şi „Unde memmores”. Toţi istoricii însă consideră că aceste informaţii nu au nici o valoare. (cf. Cabrol, Canon, în DACL, II,2; col. 1555 u.).

Nu este autentică nici informaţia – provenită deasemeni din Liber Pontificalis - conform căreia Papa Alexandru I ar fi stabilit obiceiul binecuvântării caselor cu apă sfinţită şi cu sare.

Papei Alexandru I i-au fost atribuite câteva scrisori şi decrete, dar şi acestea sunt „apocrife” cu certitudine.

Confuzia cu martirul Alexandru şi itinerarul clarificării

Această confuzie se datorează în întregime cronicii Liber Pontificalis. Într-adevăr, în această cronică a papilor se menţionează: „roman de origine, tatăl Alexandru, din regiunea Caput Taurii” („natione Romanus, ex patre Alexandro, de regione Caput Tauri”).

Această indicaţie topografică se referă la zona apropiată a sfintei Bibiana, la extremitatea celei de-a V-a regiuni Augustea, unde Lucius Statilius Taurus, consul în 44 e.c., a fondat forum-ul şi grădinile (horti) sale şi care în Evul Mediu a fost numită „Taurina porta s. Laurentii” (Taurina poarte sf. Laurenţiu).

Aceeaşi cronică indică martiriul său la 115, avându-i însoţitori pe „Eventius, prezbiter et Theodolus, diaconus”; înmormântaţi pe „via Numentana, ubi decollatus est, ab urbe Roma non longe, millario VII, nonas maii” (pe via Nomentana, la cca 7 km distanţă de oraşul Roma, unde a fost decapitat, pe 3 mai).

Martirologiul Ieronomian, la aceeaşi dată consemnează: „Romae, via Nomentana, millario VII, natale sanctorum Eventi, Alexandri, Theodoli” (la Roma, pe via Nomentana, la km 7, naşterea (pentru cer) a sfinţilor Evenţiu, Alexandru, Theodolus").

După cum se vede, lipseşte orice indiciu de episcopi, care se dădea mereu papilor şi, în plus, Papa Alexandru I nu este plasat pe primul loc. Aceste două circumstanţe au făcut ca unii cercetători, încă de prin sec. al XVII-lea, să nu fie siguri în acest caz de identitatea Papa Alexandru I şi martirul Alexandru (cf. Vetustius Occidentalis ecclesiae Martyrologium, Lucca 1668, pg. 496b). În Itinerariul din sec. al VII-lea, introdus de Gulielmo de Malmesbury în Gesta Regum Anglorum, în afara porţii Nomentana este scris: „La km 7 pe acelaşi drum (aceeaşi stradă) sfântul papă Alexandru, cu însoţitorii Evenţiu şi Theodolus, odihnesc în pace”.

Această informaţie depinde de Passio ca şi Liber Pontificalis. Passio, pe cei 2 însoţitori ai lui Alexandru îi numşte „ambo presbyteri”. Toţi 3 ar fi fost înmormântaţi de Severina, soţia comes-ului Aurelian, cel care i-ar fi condamnat, „la km 7 lângă Roma, pe via Nomentana, pe proprietatea sa, pe Evenţiu şi pe Alexandru i-a pus într-un singur mormânt, iar pe Theodolus de unul singur într-un alt loc l-a înmormântat” (Acta ss. Maii. I, Venezia 1737, pg. 375).

Passio, considerat de L. Duchesne nu anterior sec. al VI-lea, cel puţin în această privinţă nu are nici o valoare; aceasta se vede şi din faptul că mai adaugă şi alţi martiri: pe Ermete, pe tribunul Quirin şi pe fiica acestuia, Balbina.

Problema este a identificării personajelor şi nu a faptului istoric în sine a unor martiri. Într-adevăr, indiciile topografice şi cele trei nume (Evenţiu, Alexandru şi Theodolus) regăsite în toate cele patru izvoare (Liber Pontificalis, Martirologiul Ieronomian, Pasiio şi Itinerariul Malmesburiense) s-au dovedit exacte, când în 1855, s-a descoperit la km 7, pe via Nomentana, un cimitir şi un complex bazilical cu 2 morminte venerate. Pe primul mormânt a fost ridicat un altar cu inscripţia:

„ET ALEXANDRO DELICATVS VOTO POSVIT DEDICANTE AEPISCOPO VRS(O)”.

Ursus a fost identificat de Duchesne cu episcopul Nomentanei amintit cu acest nume într-o scrisoare a papei Inocenţiu I (401-417). Inscripţia este aşadar de la începutul sec. al V-lea şi demonstrează că Alexandru este numit pe ultimul loc, fără nici o demnitate ierarhică, întărind şi mai mult dubiile exprimate de Duchesne.

Cimitirul şi mormintele din el nu permit în nici un fel o datare atât de timpurie, ca perioada împăratului Traian, dar este vorba de un cimitir local, dat în folosinţă ca atare nu înainte de a doua jumătate a sec. al III-lea.

Papa Alexandru I în iconografie şi monumente

Atributele cele mai frecvente – deşi nu ad personam – ale papei Alexandru I sunt tiara şi palmierul, întrucât este de obicei reprezentat ca papă martir. Uneori însă palmierul (simbolul martiriului) nu apare, chiar dacă confuzia şi confundarea cu martirul Alexandru din via Nomentana a persistat.

Rămăşiţele sale sunt venerate la Stavelot, la Aschaffenburg pe Main şi la Freising, în Bavaria.

În prima reprezentare cunoscută, sfântul Alexandru este reprezentat pe catedră ca Pontif (statuie pe faţada bisericii din Lucca, dedicată lui Alexandru în sec. al XI-lea, cu însoţitorii Evenţiu şi Theodolus, cu care conform tradiţiei – eronate – a fost martirizat. Apare în relicviarul de argint bătut de la Godefroid de Huy, relicviar executat la cererea şi indicaţiile lui Wibold, abate de Stavelot, în sec. al XII-lea.

O pictură din sec. al XIV-lea, păstrată la Pentina în Abruzzo, îl reprezintă pe fundalul unei mari mantii înflorate, susţinut de doi îngeri; la picioarele lui sunt îngenunchiaţi comes-ii.

În Colegiul din Aschaffenburg sunt păstrate un „bust-relicviar” al sfântului şi o imagine a sa pe catedra lui Petru, pe portalul Colegiului: ambele opere sunt din sec. al XV-lea. O reprezentare ceva mai târzie se găseşte în seria pontifilor pictată în capela Sixtină de Fra Diamante şi de alţi pictori angajaţi de maestru să decoreze capela Palatină la cererea papei Sixt al IV-lea.

În pofida cantităţii mari de reprezentări, nu s-a format totuşi o adevărată şi proprie tradiţie iconografică de atribute; aşa că nu s-a determinat nicio caracteristică particulară a sf. Alexandru I, papă.

Bibliografie

• Liber Pontificalis, ed. L. Duchesne, Paris 1889, pg. XCI-XCII, şi 127;
• Acta ss. Maii, I, Venezia 1373, pg. 375u.;
• P. Allard, Storia critica delle persecuzioni, I, Firenze 1913, pg. 194u.;
• O. Marucchi, Il cimitero e la basilica di S. A. al VII milio della via Nomentana, Roma 1922;
• G. Belvederi, La basilica e il cimitero di S.A., în Rivista di Archeologia Christiana, XIV (1937), pg. 7u., XV (1938), pg. 225u..