Praxiologie

Praxiologia este cunoaşterea ştiinţifică a ipostazei acţionale a omului. Punctul de vedere principal din care se cunoaşte praxiologic este eficacitatea adică raportul între efort şi rezultat. Praxiologia are ca obiectiv fundamental soluţionarea problemei ”obiectivării eficiente a subiectului în vederea subiectivării maxime a obiectului” (Tudosescu, 1976, p. 401). Praxiologul porneşte de la supoziţia existenţei unei tensiuni între om şi mediul lui de existenţă tensiune ce este expresia caracterului nesatisfăcător al obiectului pentru fiinţarea umană. Pentru aducerea la echilibru a raportului dintre om şi mediu este necesar ca omul să efectueze o transformare fie asupra mediului ca obiect fie asupra sieşi, această transformare având ca scop ori adecvarea obiectului ( mediului) la organismul uman şi subiectivitatea sa ori adecvarea omului la obiect (mediu). În ambele cazuri de adecvare agentul acţiunii este acelaşi adică omul dar în cazul adecvării omului la lume agentul şi pacientul coincid. În practică domină cazurile în care pacient este obiectul(entitatea exterioară subiectului uman) datorită faptului că omul este mai puţin transformabil decât obiectele.

Cercetarea organizată ştiinţific a acţiunii umane sub aspectul eficacităţii poate avea ca rezultat o sumă de cunoştinţe despre determinarea acţiunii anume despre condiţiile, cauzele şi legile eficacităţii acţiunii. Obiectul investigării praxiologice este orice acţiune. Cunoştinţele praxiologice pot avea grade diferite de valabilitate extinzându-se de la cunoştinţe individuale, privitoare numai la un singur caz de acţiune, la cunoştinţe particulare, valabile numai pentru o minoritate de acţiuni, apoi la cunoştinţe generale valabile pentru majoritatea acţiunilor şi în final la cunoştinţe universale ce sunt valabile pentru toate acţiunile. Produsele cunoaşterii praxiologice pot fi organizate în sisteme de cunoştinţe.Rezultatele cele mai generale ale praxiologiei candidează la constituirea filosofiei acţiunii.

Cunoştinţele praxiologice au proprietatea convertibilităţii în prescripţii dispuse în ordinea creşterii generalităţii în reguli, norme şi principii de acţionare. Convertirea cunoştinţelor praxiologice în prescripţii este parte integrantă din finalitatea cunoaşterii praxiologice deoarece idealul praxiologic este maximizarea eficacităţii transformării obiectului acţiunii. Suma organizată a prescripţiilor praxiologice poate deveni doctrină.

Demersul preponderent al cunoaşterii praxiologice în faza actuală de evoluţie a praxiologiei este un demers inductiv din cauză că obiectul cunoaşterii în acest caz este o entitate concretă compusă din cel puţin două părţi complexe decompozabile: agent şi pacient. Concretitudinea obiectului praxiologic obligă la investigare individualizată pentru extragerea de cunoştinţe prin verificare experimentală de ipoteze.

Bibliografie

Tudosescu Ion, 1976, Filosofie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti