Vede

Vedele (în sanskrită वेद) sunt o culegere de texte originare din Vechea Indie. Sunt cele mai vechi scripturi ale hinduismului. În prezent, textele vedice sunt venerate de hinduşi din întreaga lume. Versurile lor sunt recitate în cadrul rugăciunilor şi slujbelor religioase. În timpurile moderne, studiile vedice sunt cruciale în ceea ce priveşte înţelegerea lingvisticii indo-europene, precum şi a istoriei Indiei antice.Conform interpretărilor hinduse stricte, Vedele sunt apauruṣeya („creaţii non-umane”) şi au fost revelate în mod direct, motiv pentru care sunt numite „śruti” („ceea ce se aude”). Hinduismul, cunoscut şi ca Sanatana Dharma („Legea eternă”), se referă la credinţa în înţelepciunea atemporală cuprinsă în aceste texte.Filozofii şi secte apărute în subcontinentul indian au adoptat poziţii variate privind Vedele. Şcolile de filozofie indiană care citează Vedele ca autoritatea lor scriptorală sunt denumite „ortodoxe” (āstika). Alte două filozofii indiene, buddhismul şi jainismul, nu au acceptat autoritatea Vedelor şi s-au transformat în religii distincte. În filozofia indiană ele sunt numite şcoli „heterodoxe” (nāstika).

Istoric

Este posibil ca Vedele să fie cele mai vechi scripturi care au supravieţuit şi care sunt încă folosite. Majoritatea indologilor consideră că o tradiţie orală a existat cu mult înainte ca unele învăţături să fie notate, în secolul al doilea î.e.n.. Textele vedice au fost compuse şi apoi transmise oral, în sanscrită, cu multe secole înainte de a fi trecute în scris. Manuscrisele cele mai vechi care au supravieţuit datează din secolul XI î.e.n. Când e folosit de aceşti autori, termenul „Perioadă vedică” include lunga perioadă de evenimente culturale pre-literare, care au dat naştere treptat textului scris.Cu toate acestea, datarea Vedelor s-a văzut îngreunată, timp de mai bine de un secol, de elemente precum Teoria invaziei ariene, teoria Afară din India şi istoricitatea Mahabharatei, între altele.

Etimologie

Cuvântul veda înseamnă „înţelepciune” sau „cunoaştere”. În termeni mai generali înseamnă „Cunoaştere sacră, învăţătură sfântă, scripturile hinduşilor”. Monier-Williams o defineşte mai exact ca „Un număr de opere apreciate, care constituie baza primei perioade a religiei hinduse”. Este derivat de la „vid-”, „a şti” în sanscrită. Ar putea fi însă derivat din cuvântul proto-indo-european "*weid-", care înseamnă „a vedea” sau „a cunoaşte”.

Categorii de texte vedice

Textele vedice sunt grupate în mod tradiţional în patru categorii : Samhite, Brahmane, Aranyake, şi Upanişade.

• Samhita (în sanscrită „saṃhitā”, „colecţie”) este o colecţie de imnuri, mantre şi incantări. Exită patru Samhite „vedice” : Rig-Veda, Sama-Veda, Yajur-Veda, şi Atharva-Veda, majoritatea fiind valabile în mai multe recenzii (śākhā). În unele contexte, termenul „Veda” se referă la aceste samhite.
• Brahmanele sunt texte în proză în care se discută, într-un stil tehnic, ritualurile solemne de sacrificare, comentând asupra semnificaţiei lor şi asupra unor subiecte relaţionate. Fiecare Brahmana este asociată cu o Samhita sau cu una din recenziile sale. Brahmanele pot forma un corp de text separat sau pot fi parţial integrate în textul Samhitelor. Pot include de asemenea Aranyakale şi Upanişade.
• Aranyakale, sau „textele de sălbăticiune”, sunt partea dr concluzii ale Brahmanelor, care includ discuţii şi interpretări ale ritualurilor periculoase şi alte materiale adiţionale.
• Upanişadele sunt opere filozofice în formă dialogată. Discută problemele naturii filozofiei şi destinului sufletului, şi conţin unele interpretări mistice şi spirituale ale Vedelor. Pentru mult timp au fost considerate scopul şi esenţa Vedelor, şi de aceea sunt cunoscute ca Vedānta („sfârşitul Vedelor”). Luate împreună, reprezintă baza şcolii Vedanta.

Acest grup de texte este numit „shruti” (sanscrită : śruti; „ceea ce e auzit”). Din timpuri postvedice s-a considerat a fi înţelepciune revelată, spre deosebire de alte texte, cunoscute, în mod colectiv, drept „smriti” (sanscrită smṛti; ceea ce e amintit), texte considerate de origine umană. Acest sistem de categorizare este opera lui Max Müller, şi, deşi e supus unor dezbateri, se foloseşte în generl. După cum explică Axel Michaels :

These classifications are often not tenable for linguistic and formal reasons: There is not only one collection at any one time, but rather several handed down in separate Vedic schools; Upanişads ... are sometimes not to be distinguished from Āraṇyakas...; Brāhmaṇas contain older strata of language attributed to the Saṃhitās; there are various dialects and locally prominent traditions of the Vedic schools. Nevertheless, it is advisable to stick to the division adopted by Max Müller because it follows the Indian tradition, conveys the historical sequence fairly accurately, and underlies the current editions, translations, and monographs on Vedic literature.

Aceste clasificări adesea nu sunt susţinute din motive formale sau lingvistice : Nu există o singură colecţie, scrisă într-o singură perioadă de timp, ci mai multe, transmise de diferite şcoli vedice; Upanişadele... uneori nu se pot distinge de Aranyake...; Brahmanele conţin şi straturi mai vechi de limbaj, atribuit Samhitelor; există mai multe dialecte şi tradiţii locale proeminente ale şcolilor vedice. Cu toate acestea, este recomandată păstrarea categorizării lui Max Müller, deoarece se bazează pe tradiţia indiană, respectă succesiunea istorică şi pune accent pe actualele ediţii, traduceri şi monografii ale literaturii vedice.

Michael Witzel afirmă despre sutrele rituale, considerate „smriti”, dar care aparţin Vedelor târzii în limbaj şi conţinut, că ar face parte din textele vedice.

Lucrări precum Brahmanele, Aranyakele şi Upanişadele interpretează de multe ori rituaurile şi politeismul Samhitelor de o manieră filozofică şi metaforică, cu scopul de a explora concepte abstracte precum Absolutul (Brahma) şi sufletul sinelui (Atman); Upanişadele târzii discută şi despre Lordul (Zeu) Ishvara.

În limbaj comun termenul „Vede” se poate referi la :

• Cele patru Vede, însemnând : Rig-Veda, Sama-Veda, Yajur-Veda, şi Samhitele Atharva-Veda
• Toate categoriile scripturilor vedice menţionate mai sus

Cele patru Vede

Credinţa tradiţională, afirmată în Vishnu Purana (sec.IV e.n.) este că actuala aranjare a celor patru Vede îi aparţine înţeleptului mitic Vedavyasa.

Rig-Veda

Samhita Rig-Veda este cel mai vechi dintre textele indiene care au supravieţuit. Este o colecţie de 1028 imnuri vedice în sanscrită, cu 10.600 versuri în total, organizate în zece cărţi (sanscrită : „mandale”). Imnurile sunt dedicate zeităţilor Rigvedice.

Cărţile au fost scrise de către înţelepţi şi poeţi aparţinând unor grupuri sacerdotale diferite, de-a lungul unei perioade de 500 de ani, pe care Avari o consideră de la 1400 î.e.n. până la 900 î.e.n., dacă nu mai devreme. Conform lui Max Müller, bazându-se pe dovezi interne (filologice şi lingvistice), Rigveda a fost compusă aproximativ între 1700 şi 1100 î.e.n. (perioada vedică timpurie), în regiunea Punjab (Sapta Sindhu) a subcontinentului indian. Michael Witzel consideră că Rig Veda a fost compusă aproximativ între 1450-1350 î.e.n..

Există similitudini lingvistice şi culturale importante între Rigveda şi Avesta iraniană, derivând din timpurile proto-indo-iraniene, deseori asociată culturii Andronovo; cele mai timpurii care de luptă trase de cai s-au găsit în situri Andronovo, într-o arie culturală din apropierea munţilor Ural, datând din c.2000 î.e.n..

Yajur-Veda

Yajur-Veda („Veda formulelor sacrificiale”) este formată din mantre în proză arhaice şi din unele versuri împrumutate din Rig Veda. Scopul ei era unul practic, în sensul că fiecare mantră are legătură cu o acţiune în cadrul unui ritual de sacrificiu, dar, spre deosebire de Sama Veda, se referea la toate ritualurile de sacrifiiu, nu doar la ofrandele Soma. Există două revizuiri ale acestei Vede, cunoscute ca Yajur-Veda „albă” şi cea „neagră”. Originea şi semnificaţia acestor denumiri nu sunt clare. Yajur-Veda „albă” conţine doar versurile şi incantaţiile necesare sacrificiului, în timp ce explicaţiile se află în altă Brahmana. Este foarte diferită de Yajur-Veda „neagră”, care conţine şi explicaţii, de multe ori imediat după veruri. Au supravieţuit patru revizuiri majore ale Yajur-Vedei negre, toate cu acelaşi aranjament, dar diferenţiându-se în aspecte precum discuţia individuală a ritualurilor, fonologie şi accent.

Sama-Veda

Sama-Veda (în sanscrită sāmaveda) este „Veda scandărilor” sau „Cunoaşterea prin melodii”. Numele acestei Vede provine din cuvântul sanscrit „sāman”, care înseamnă un imn metric sau o odă. Consistă din 1459 de stanţe, luate în întregime (mai puţin 78) din Rig-Veda. Unele din versurile din Rig-Veda sunt repetate mai mult decât o dată. Incluzând repetiţiile, există în total 1875 de versuri în recenzia Sama-Vedei publicată de Griffith. În timpurile noastre ne-au rămas două revizuiri, Kauthuma/Ranayaniya şi Jaiminiya.

Scopul ei era liturgic şi practic, de a servi drept o carte de cântece pentru preoţii care luau parte la liturgie. Un preot care intonează imnuri din Sama-Veda în timpul unui ritual este numit „udgātṛ”, cuvânt derivat din rădăcina sanscrită ud-gai („a cânta”, sau „a scanda”). Un cuvânt similar în română ar putea fi „cantor”. Stilurile de scandare sunt relevante pentru scopul liturgic al versurilor. Imnurile trebuiau să fie scandate în concordanţă cu melodii fixe; de unde şi denumirea colecţiei.

Atharva-Veda

Artharva-Veda este cunoaşterea atharvanelor şi Angirasei. Artharva-Veda sau Atharvangirasa este textul aparţinând poeţilor „Atharvan şi Angirasa”. Apte defineşte un atharvan ca pe un preot care venera focul şi Soma. Etimologia cuvântului „Atharvan” este neclară, dar conform lui Mayrhofer are legătură cu Avesta athravan (āθrauuan); el neagă orice legătură cu preoţii focului. „Atharvan” a fost un termen antic desemnând un anumit Rishi chiar şi în Rigveda. (literatura veche îi considera preoţi care venerau focul).

Saṃhitā Atharva-Veda conţine 760 de imnuri, iar aproximativ a şasea partea dintre ele sunt în comun cu Rig-Veda. Majoritatea versurilor sunt metrice, dar unele secţiuni sunt în proză.

Materialul a fost reunit în jurul anului 900 î.e.n., deşi o parte din el ar putea data din timpul scrierii Rig Veda, iar unele părţi din Atharva-Veda sunt mai vechi decât Rig-Veda.

S-au păstrat două recenzii ale Atharvana-Veda, Paippalāda şi Śaunaka. Conform lui Apte, exitau nouă şcoli („shakhas”). Versiunea Paippalada este mai lungă; a fost publicată doar parţial şi rămâne netradusă.

Spre deosebire de celelalte trei Vede, Atharvana-Veda are mai puţină legătură cu sacrificiile. Prima ei parte consistă în primul rând din vrăji şi incantaţii, privind protecţia în faţa demonilor şi a dezastrelor, vrăji pentru vindecarea bolilor, şi pentru o viaţă lungă.

A doua parte conţine imnuri speculative şi filozofice. R. C. Zaehner a afirmat :

„Ultima dintre cele patru Vede, Atharva-Veda, este, precum am văzut, compusă în mare parte din texte şi incantaţii, dar pe alocuri se pot găsi imnuri cosmologice care anticipează Upanişadele, imnuri către Skambha, „Susţinătorul”, care este considerat primul principiu, atât cauză eficientă, cât şi materială a Universului, către Prāna, „Suflul Vieţii”, către Vāc, „Cuvântul”, şi aşa mai departe.”

Celebra mantră „Om” (ॐ) apărut pentru prima oară în Atharva-Veda, şi a fost identificată mai târziu cu realitatea absolută (brahman), în Taittitrīya Upanishad.

În a treia sa secţiune, Atharvaveda conţine mantre utilizate în ritualuri nupţiale şi mortuare, precum şi privind monarhia, rivalele feminine şi Vratya (în stilul de proză al Brahmanei).

Gavin Flood comentează relativa târzie recunoaştere a Atharva-Vedei în felul următor :

„La început existau doar trei preoţi corespunzători primelor trei Samhite, deoarece Brahmanul ca supraveghetor al ritualurilor nu apare în Rig Veda, ci este incorporat doar mai târziu, arătându-se astfel recunoaşterea Atharva Vedei, care fusese într-un anumit fel distinctă de celelalte Samhite şi identificată cu stările sociale joase, ca având un statut egal cu cel al celorlalte texte.”