Congresul de la Berlin

De la Metapedia

Congresul de la Berlin, din 1878, consacră recunoaşterea internaţională diplomatică a independenţei de stat, pe care România şi-o proclamase cu un an mai înainte. Enormă importanţă prezintă faptul că prin înlăturarea atât a suzeranităţii otomane, cât şi a tutelei marilor puteri garante, România şi-a dobândit egalitatea juridică cu toate statele suverane. De asemenea, după cum precizează Oxana Busuioceanu, „lucrările Congresului Internaţional de Pace de la Berlin, din 1/13 iulie 1878, au reglementat regimul Dunării, în sensul dorit de Austro-Ungaria - constant preocupată, din interese economico-politice, de a monopoliza fluviul şi, în plus, îngrijorată de noua situaţie de stat riveran, creată Rusiei ţariste. Se menţine regimul de liberă navigaţie în virtutea căruia se impun dărâmarea tuturor forturilor de pe malurile fluviului în aval de Porţile de Fier şi interzicerea navigaţiei bastimentelor de război pe aceeaşi porţiune. Austro-Ungaria obţine dreptul de a efectua lucrările de la Porţile de Fier şi de a percepe taxele necesare pentru acoperirea cheltuielilor. Comisia Europeană, din care urma să facă parte şi România, este menţinută, extinzându-şi competenţa până la Galaţi, în completă independenţă faţă de autoritatea de stat. Braţul Chilia intră sub controlul absolut al Rusiei. Membrilor Comisiei Europene, asistaţi de reprezentanţi ai statelor riverane, le revine sarcina de a elabora un regulament de navigaţie şi poliţie fluvială, aplicabil numai pe porţiunea Porţile de Fier – Galaţi, şi asemănător celui deja existent pentru Dunărea maritimă” (Oxana Busuioceanu, Cadrul istoric al publicisticii lui Mihai Eminescu, în Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti 1985, pag. 616). Totodată însă, pentru redarea unei imagini cât mai exacte a efectelor pe care această reuniune internaţională le-a avut asupra ţării noastre, nu putem face abstracţie nici de limita sa principală, anume: neînsoţirea recunoaşterii independenţei, de garantarea neutralităţii. Referindu-se la acest aspect, Mihai Eminescu nota: „Negreşit că independenţa în condiţiunile în care ne este acordată, fără garanţie de neutralitate, nu cum îi este acordată Belgiei, este departe de a corespunde aşteptărilor ţării, şi poziţia noastră trebuie să inspire cu atât mai mare îngrijire, cu cât, nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favoarea României spre a o feri de sacrificiul ce i se impunea. Căci, atât de greu e zdruncinată deja România prin evenimentele din urmă şi consecinţele lor, încât, chiar şi numai perspectiva unei noi conflagraţii nu poate decât a ne inspira grija cea mai mare. Noi credem că este mai mult decât imprudent din parte-ne de a ne pune chiar cestiunea: în ce parte a balanţei am arunca şi noi forţele noastre în cazul vreunui conflict ” (Mihai Eminescu, <<Presa>>, în numărul de ieri…, în Opere vol. XI, ed.cit., 1984, pag. 50)^[1].