Sensibilitate

Sensibilitatea este proprietatea organismului de a recepţiona stimulii indiferenţi şi de a stabili o legătură cu sens între stimulii indiferenţi şi cei necesari organismului.Este o formă de reacţie a organismului la mediu. Se manifestă prin capacitatea organismului de a avea senzaţie. Este o proprietate psihică a organismului fiind o formă incipientă a psihismului. Sensibilitatea stă la baza celorlalte procese de relaţionare a organismului cu mediul. Este o formă mai evoluată a adaptării faţă de iritabilitate deoarece sesizează prezenţa stimulilor nenecesari organismului dar care devin elemente de reper pentru descoperirea stimulilor necesari vieţii. Reacţia organismului prin sensibilitate este diferenţiată datorită participării organelor specializate pentru recepţia anumitor forme de energie precum şi specializării căilor de conducere şi zonelor de prelucrare corticală a informaţiilor. Sensibilitatea a apărut prin evoluţia materiei vii. Ea apare în viaţa organismului ca simţire, ca proces senzorial al cărui produs este senzaţia.

Conexiunile sensibilităţii

În ordine cronologică prima legătură a sensibiliăţii este cu mişcarea mecanică a trupului, cu motricitatea. Prin motricitate se confirmă sau se infirmă conformitatea produsul sensibilităţii şi al procesului de simţire. Sensibilitatea are rol de coordonare a motricităţii iar motricitatea este mijloc de realizare a sensibilităţii. Corelaţia dintre sensibilitate şi motricitate începe din perioada prenatală când anumite tipuri de sensibilitate apar la făt şi el îşi organizează în mod inconştient poziţiile şi mişcările în uter. În momentul naşteri copilul face eforturi în care sunt implicate foarte puternice senzaţii şi miscări legate de acestea. După naştere legăturile între sensibilitatea nou-născutului şi mişcările mecanice pe care le face sunt întărite de necesitatea orientării către obiectele lumii externe. În primele săptămâni apar coordonări între senzaţiile trăite şi mişcările pe care le face. În primul an de viaţă se produc shimbări iuţi şi relativ haotice în conexiunea dintre sensibilitatea şi motricitatea copilului fiind în general structurări de coordonări între simţire şi miscări. Ordinea în care se formează coordonările este de creştere a complexităţii trecând de la coordonări locale la coordonări din ce în ce mai extinse ajungând treptat la formarea unui sistem senzoriomotor al organismului.

Diferiţi autori în domeniu au considerat că relaţia dintre sensibilitate şi motricitate are rol important în formarea proceselor psihice superioare. Psihologii reflexologi şi comportamentalişti considerau că între motricitate si sensibilitate este un raport pasiv sau cel mult reactiv. Bloch (1994) considera că dezvoltarea psihică este condiţionată de dezvoltarea senzorio-motorie. Psihologii acţionalişti susţinând că prima caracteristică a organismului este activitatea, au arătat că psihicul este un produs al activităţii şi implicit activitatea senzoriomotorie ia naştere datorită acestui activism organismic. Psihologul francez Henri Wallon ( 1879-1962) susţinea că se face trecerea de la actul fizic la actul găndirii prin intermediul exerciţiilor combinate senzoriale şi motorii. În teoria psihogenetică Jean Piaget ( 1896- 1980), a demonstrat în 1960 că intelectul are ca prim stadiu de dezvoltare, stadiul senzorio-motor şi că acest stadiu condiţionează decisiv dezvoltarea ulterioară a inteligenţei individului. Paul Popescu Neveanu (1926-1994), susţinea că între sensibilitate şi motricitate se stabilesc relaţii la două niveluri, respectiv la nivelul interacţiunii dintre organism ca întreg cu mediul numită relaţie macrosistemică şi la nivelul analizatorului prin intermediul subsistemelor acestuia, anume între zonele de proiecţie corticală şi organele motrice. Reacţiile subiective intermediază reacţiile majore adaptatve ale organismului. (Neveanu, 1974).

Abordarea modernă a senzaţiilor pune accent pe activitatea organismului cu stimulul, pe interacţiunea componentelor activităţii cum ar fi motivele şi scopurile. În acest cadru teoretic şi metodologic Ghiglione scrie că integrarea senzorio-motorie este manifestarea primordială a materiei vii. În concepţia acestui autor sursa senzaţiilor este acţiunea iar răspunsul senzaţiilor este tot acţiunea. De pildă se consideră că sensibilitatea în manifestarea sa trece de la auzire la ascultare, de vedere la privire, de la atingere la pipăire, etc. simţirea trecând la şi antrenând procese psihice complexe. ( Tucicov Bogdan, 1973).

Există autori care susţin influenţa personalităţii asupra sensibilităţii. Psihologul Ananiev a pretinde că există senzitivitate. Senzitivitatea în viziunea sa este o insuşire a sensibilităţii unui om constând în nivelul general de simţire şi în reacţiile senzorio-motorii specifice persoanei. Ea se exprimă în viteza, ritmul şi forţa reacţiilor, în selectivitatea reacţiilor senzorio-momotorii, în profunzimea şi complexitatea câmpului sensibilităţii şi de asemenea în relaţiile dintre informaţia de provenienţă senzorială şi afectivitate.

Originea sensibilităţii

După Leontiev A. N. filogenetic au existat două etape în apariţia sensibilităţii: iritabilitatea simplă, când organismul reacţionează biologic la stimuli necesari vieţii şi nu reacţionează la stimulii care nu au legătură directă cu nevoile organismului şi transformarea iritabilităţii simple în sensibilitate când din cauza rarităţii obiectelor necesare vieţuirii sau a dificultăţii detecţiei lor organismul este forţat să-şi dezvolte capacitatea de găsire a obiectelor utile prin medierea obiectelor inutile.

Tipuri de sensibilitate

Apariţia formelor de sensibilitate a fost cauzată de nevoile organismului. Tipurile de sensibilitate au fost de asemenea determinate de specificul obiectelor ce intermediau găsirea substanţelor sau energiilor necesare trupului. Particularităţile obiectelor şi sensibilitatea cerută de ele au dus la modelarea organelor de recepţie adecvate stimulilor. Conform ipotezelor, iniţial a apărut tipul sensibilităţii cutanate din care formă s-au dezvoltat sensibilităţi şi organe adecvate, specializate ca sensibilitatea vizuală ce serveşte la reflectarea proprietăţilor fotonice ale obiectelor, sensibilitatea olfactivă ceare depistează proprietăţile chimice, sensibilitatea auditivă prin care se identifică proprietăţile sonore ale obiectelor şi aşa mai departe. Sensibilitatea este astfel o proprietate flexibilă, dinamică în continuă evoluţie putând genera multe şi multiple forme prin care ea se manifestă fie datorită nevoilor organismului fie datorită proprietăţilor obiectelor cu care intră în contact organismul.

Modalităţile senzoriale principale au fost considerate după criteriile rolului lor în existenţa organismului, după stimulii ce le declanşează, receptori, proiectare corticală şi dimensiunile experienţei pe care o generează.

Bibliografie

• Piaget Jean, 1963, Psihologia inteligenţei, , Editura Ştiinţifică, Bucureşti
• Wallon Henri, 1964, De la act la gândire, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
• Şchiopu Ursula, 1979, Dicţionar enciclopedic de psihologie, Tipografia Universităţii Bucureşti
• Bloch, H, 1994, Grand dictionnaire de la psychologie, Larousse, Paris
• Zlate Mielu, 1999, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi