Concepţia este un ansamblu de constructe psihice cognitive ce reflectă întreaga realitate sau o parte majoritară a realităţii. Concepţia este compusă din reprezentări şi idei organizate având calitatea de a reproduce în conştiinţă realul. Dacă este reprodusă lumea în ansamblu (Universul) atunci concepţia este universală şi se numeşte concepţie filozofică reprezentând latura cognitivă a filosofiei fiind o concepţie despre lume. Concepţia poate avea ca obiect o parte importantă a realităţii ca de exemplu natura sau umanitatea sau spiritul. De la un anumit nivel de extensie în jos spre diviziuni mai mici ale realului concepţia nu mai operează lăsând locul unor constructe cognitive mai mici care reproduc părţi minore ale lumii pe care le desemnăm prin termenul de teorii care sunt tot ansambluri organizate de idei şi reprezentări dar cu o precizie, organizare şi rigoare crescută faţă de concepţie. Teoriile se integrează în concepţii formând sistem. Între teorii şi concepţii există o dinamică şi o circulaţie de idei şi reprezentări. Valoarea concepţiei se apreciază prin mai multe criterii de evaluare. Primul criteriu de evaluare a unei concepţii este valorea cognitivă, valorea de cunoaştere a conţinutului concepţiei şi teoriilor componente. Valoarea cognitivă a concepţiei este dată de măsura în care teoriile componente şi concepţia în ansamblu sunt adevărate, corespund cu starea de fapt a obiectului reflectat. Sub acest aspect concepţia poate fi verificată ca valoare de adevăr prin intermediul teoriilor testabile experimental sau eventual prin practica umanităţii. De asemenea valoarea unei concepţii se apreciază după gradul de organizare internă, de coerenţă, consistenţă, noncontradicţie, deductibilitate a ideilor particulare din cele mai generale. Valoarea cognitivă a unei concepţii se apreciază şi după principiile de la care pleacă. Din punctul de vedere al gradului de maturizare al procesului de cunoaştere o concepţie poate fi empirică, experenţială, inductivă, neştiinţifică sau ştiinţifică atunci când se fundamentează pe date verificate, măsurate, calculate şi pe metode, tehnici şi proceduri controlabile. O concepţie de extremă generalitate cum este cea filosofică nu poate fi integral ştiinţifică deoarece ştiinţa nu are acces la entităţi peste un anumit grad de generalitate obiectul rămânând în şansa speculaţiei metafizice. De asemenea teoriile nu pot fi verificate la obiect inaccesibil observaţiei şi controlului ştiinţei umane lăsând de asemenea libertate speculaţiilor conceptuale. Concepţia tinde să reproducă realitatea aşa cum este printr-o adaptare şi mulare tot mai adecvată la real. Concepţia se deosebeşte de ceea ce se semnifică prin termenul de doctrină sau sistem de norme. Doctrina sau sistemul de norme se întemeiază pe concepţie adică pe reflectarea adecvată a realului dar nu se opreşte la simpla reflectare subiectivă a realităţii ci are drept raţiune de a fi transformarea realului în acord cu nevoile omului formulând în acest scop un sistem de principii, norme, reguli şi recomandări, instrucţiuni de transformare a realităţii reflectate în concepţie astfel încât realitatea să servească vieţii umane. Esenţa concepţiei este spirituală, cognitivă. Pe lângă funcţia de cunoaştere, concepţia are şi funcţia de ordonare şi de unificare a cunoştinţelor disparate, de integrare a constructelor cognitive individuale şi sociale. O concepţie exercită şi o funcţie de control a produselor cognitive particulare fiind un sistem de referinţă pentru noile cunoştinţe. De asemenea concepţia există şi pentru fundamentarea şi orientarea generală a acţiunii umane.
Bibliografie
- Florian, Mircea, (1996), Logică şi epistemologie, Editura Antet, Oradea
- Gheţan Octavian, (1978), Dicţionar de filozofie, Editura Politică , Bucureşti
- Kant Immanuel, (1985), Logica generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
