| Metapedia Fundraiser 2018: The Internet is the foremost field in the metapolitical battle of our time. Help us hold down the front. | |||
| |||
Ludwig Wittgenstein
Ludwig Josef Johann Wittgenstein (n. 26 aprilie 1889, Viena - d. 29 aprilie 1951, Cambridge/Anglia) a fost un filozof austriac.
Cuprins
Valenţe ale operei filozofice
Autorul unor contribuţii fundamentale în dezvoltarea logicii moderne şi filosofiei limbajului, deşi în cursul vieţii a publicat o singură carte: Tractatus Logico-Philosophicus (1921). Culegerea de prelegeri şi notiţe, în care mai târziu se distanţează de unele poziţii iniţial susţinute în Tractatus, a fost publicată postum.
La început, convins că tezele din Tractatus ar fi rezolvat definitiv "toate" problemele filosofiei, abandonează activitatea speculativă şi Wittgenstein (de profesie inginer în construcţia de avioane şi elicoptere), lucrează ca învăţător de şcoală elementară, grădinar la o mănăstire şi arhitect amator. Se întoarce la filosofie şi dezvoltă o nouă metodă de investigaţie şi o nouă concepţie asupra limbajului, care vor fi publicate postum în volumul Philosophische Untersuchungen ("Cercetări filosofice", 1953). Deşi crescut la Viena, afirmându-şi totdeauna originea austriacă, numele lui Wittgenstein este legat de Trinity College din Cambridge, unde a studiat începând din 1911 cu Bertrand Russell şi unde se va întoarce în 1929 pentru a-şi continua cercetările. Primele sale lucrări sunt profund influenţate de studiile lui Russell în domeniul logicii şi ale lui Gottlob Frege, întemeietorul logicii filosofice.
Abia apărute, studiile sale cuprinse în Tractatus Logico-Philosophicus devin punct de referinţă pentru "Cercul de la Viena" (Der Wiener Kreis), la care însă Wittgenstein nu a aderat niciodată, criticând neînţelegerea operei sale din partea reprezentanţilor pozitivismului logic. Atât primele sale lucrări, cât şi revizuirile ulterioare au influenţat dezvoltarea filosofiei analitice, a filosofiei limbajului şi a teoriei acţiunii.
Pornind de la critica logicii clasice, Wittgenstein a dezvoltat analiza posibilităţilor şi esenţei limbajului şi gândirii în descrierea ştiinţifică a lumii. El înţelege lumea ca totalitate a faptelor şi obiectelor prezente, în timp ce suma infinită a afirmaţiilor elementare, independente logic unele de altele, nu ar fi decât copia lumii existente (Abbildtheorie), iar sentinţele rezultate, consecinţele logice ale faptelor. Logica ar avea un caracter pur tautologic şi nu ar putea da nicio informaţie asupra realităţii, care s-ar exprima doar prin simboluri. Teoria sa, în cadrul filosofiei analitice, se îndreaptă în special împotriva absolutizării vorbirii şi consideră valoarea cuvintelor numai în măsura în care devin folositoare ca mijloace de comunicare.
Tractatus logico-philosophicus
Lucrarea care nu are mai mult de 100 de pagini este una dintre marile opere ale secolului al XX-lea. Dimensiunea redusă a lucrării este pertinentă stilului autorului care considera că “ceea ce poate fi spus, se poate spune pe scurt”. Cartea are o structură riguroasă, toate propoziţiile fiind numerotate. Există propoziţii mai importante care sunt notate cu mai puţine cifre, dar şi propoziţii mai puţin importante care sunt notate, de exemplu, cu cifrele 5.674. Deşi Wittgenstein spune explicit că importanţa propoziţiei este indirect proporţională cu numărul cifrelor ei, această regulă este uneori încălcată.
Există şapte propoziţii de bază care structurează lucrarea şi exprimă o parte a cuprinsului propoziţiilor subordonate. Structura Tractatus–ului seamănă cu sistemele tradiţionale. Prima parte este o ontologie şi cuprinde propoziile 1–2.063, a doua parte este o gnoseologie (2.1–2.174), a treia parte este o teorie generală a modelării (2.18–3.05), a patra parte este logica(3.1–6.13),a cincea parte este epistemologia (6.2–6.3751),iar ultima parte este despre etică, estetică şi misticism (6.4–7).
Sursele de inspiraţie declarate a acestei cărţi sunt Bertrand Russell şi Frege, însă ar mai putea fi incluşi Schopenhauer, Kant şi Hertz. Cartea este o trecere de la idealismul epistemologic schopenhauerian la un realism conceptual(Frege, Russell). Cea mai lungă parte este dedicată logicii, iar tema centrală este interpretarea propoziţiei. Cartea urmăreşte trasarea unei limite a limbajului (de inspiraţie kantiană), avand menirea de a plasa celelalte părţi ale filosofiei în sfera inefabilului.
Semnul propoziţional este identificat cu gândirea. El constă din cuvinte, deci este un fapt (3.14). Propoziţia nu este luată aici cu sensul ei gramatical. Ea este un semn propoziţional care se află în relaţie proiectivă cu lumea. Wittgenstein susţine că gândirea se reduce la propoziţie, deoarece numai aceasta are sens şi numai în contextul ei poate numele să aibă o semnificaţie (3.3). Gândirea conţine numai posibilitatea unei stări de lucruri. Ceea ce poate fi gândit este şi posibil (3.02). Pentru filosoful austriac există două tipuri de spaţiu logic, unul bivalent (spaţiul da–nu) şi unul polivalent. Se pune semnul identităţii între gândire, imagine, imagine logică şi propoziţie. Ele sunt modele ale realităţii (relaţie izomorfă între două fapte, unul logic şi unul real, în care fiecărei părţi componente a unuia să–i corespundă o parte componentă a celuilalt). Imaginea îşi are obiectul ei din exterior şi de aceea îl reprezintă adevărat sau fals, dar, pentru a–l reprezenta, imaginea trebuie să aibă în comun cu realitatea forma logică (adică forma realităţii). Deci forma de reprezentare rezidă în identitatea formei logice cu forma realităţii. Astfel, forma logică este comună limbajului şi lumii.
Tema centrală a cărţii este relaţia limbaj–lume. Black o compară cu relaţia dintre inspiraţie şi expiraţie. Sunt trei perechi principale: nume—obiecte, propoziţii elementare—stări de lucruri atomare, propoziţii compuse—stări de lucruri. Propoziţiile elementare conţin nume, iar ele sunt conţinute de propoziţii compuse. La fel şi stările de lucruri atomare care conţin obiecte sunt conţinute de stări de lucruri.
Obiectul este definit de Wittgenstein ca fiind simplu (2.02), substanţa lumii (2.021), incolor (2.032), stabil (2.027). Prin urmare, obiectele la care se referă filosoful nu sunt cele accesibile prin experienţă. Aceste însuşiri sunt menţionate apofatic, ca într–un discurs despre Dumnezeu, se menţionează însuşirile pe care nu le are. Ele nu pot fi descrise, nu pot fi indicate ostentativ, folosind expresii ca: acesta, aceasta, acela. Nu se poate spune nimic despre ele, însă ele pot fi arătate. Aici Wittgenstein face distincţia cea mai importantă a cărţii sale: ceea ce poate fi spus (şi poate fi spus simplu) şi ceea ce poate fi doar arătat (etica, religia, arta).
Întrebarea centrală a cărţii este aceasta: cum poate fi descrisă lumea prin limbaj? Este o problemă a tradiţiei analitice. S–au format în acest sens două curente: fundaţionalism şi coerentism. Primul curent prezintă sistemul propoziţiilor noastre despre lume sub o formă piramidală, care are la bază anumite propoziţii cu un statut privilegiat. Ele descriu direct senzaţiile noastre, astfel acest curent încearcă să evite regresul la infinit, când fiecare propoziţie se cere întemeiată de o alta. Iar curentul coerentist are forma unui cerc şi se pune accent pe coerenţa sistemului de propoziţii. Însă aceste lucruri pot trece în planul secund, căci unii interpreţi consideră că tocmai partea nescrisă a Tractatus–ului este cea care contează, cea care este arătată, dar care nu se poate spune.
Criteriul de semnificaţie al lui Wittgenstein care caracterizează propoziţiile care nu se pot reduce la date senzoriale drept pseudopropoziţii este criticat de Karl Popper. El o consideră o teorie neinfirmabilă, care se autosigilează.
Bibliografie
- Kimberley Cornish: The Jew of Linz. Hitler, Wittgenstein and the Hidden Battle for Control in the 20th Century, 1998
- Rush Rhees (ed.): Ludwig Wittgenstein - Porträts und Gespräche, 1987
Traduceri în limba română
- Tractatus logico-philosophicus, traducere de Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, Humanitas, Bucureşti, 2001
- Însemnări postume 1914-1951, traducere de Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, Bucureşti, 1995, reeditare 2005
- Caietul albastru, traducere de Mircea Flonta, în colaborare cu Mircea Dumitru, Humanitas, Bucureşti, 1993, reeditare 2005
- Cercetări filozofice, traducere de Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, în colaborare cu Adrian-Paul-Iliescu, Humanitas, Bucureşti, 2004
- Despre certitudine, Humanitas, Bucureşti, 2005
- Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihanaliză şi credinţă religioasă, traducere de Mircea Flonta şi Adrian-Paul-Iliescu, Humanitas, Bucureşti, 1993, reeditare 2005.
Bibliografie în limba română
- Andrei Alexandru Achim, A spune şi a arăta. Onto-logia în Tractatus Logico-Philosophicus, Editura Lumen, Iaşi, 2006,
- Wittgenstein în filosofia sec. al XX-lea, coord. Mircea Flonta şi Gheorghe Ştefanov, Editura Polirom, Iaşi, 2002
- Janik, Allan, Toulmin, Stephen, Viena lui Wittgenstein, traducere de Mircea Flonta, Humanitas, Bucureşti, 1998
- Flonta, Mircea, Gânditorul singuratic. Critica şi practica filozofiei la Lugwig Wittgenstein, Humanitas, Bucureşti, 2008
Citate
- Bucuria pe care mi-o dau gîndurile mele este bucuria pe care mi-o dă viaţa, pe care mi-o dă ciudata mea viaţă. Este aceasta bucuria de a trăi? (Însemnări postume 1914-1951)
- Numai dacă gîndim mult mai nebuneşte decît filozofii putem dezlega problemele lor. (Însemnări postume 1914-1951)
- Dacă ceva este bun, este şi divin. Oricît de ciudat ar suna, aceasta rezumă toată etica mea. Nimic nu este atît de greu ca a nu te înşela pe tine însuţi. (Însemnări postume 1914-1951)
