Metapedia se dezvoltă continuu - și avem nevoie de ajutorul Dumneavoastră să menținem această dezvoltare. Vă rugăm să contribuiți la campania noastră de strângere de fonduri.

Alexandru cel Bun

De la Metapedia

Salt la: navigare, căutare
Alexandru cel Bun

Alexandru cel Bun a fost domnitor în Moldova în perioada 11 februarie 14001 ianuarie 1432. Era fiul domnitorului Roman I şi a ajuns pe tron cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân. Potrivit letopiseţului anonim de la Bistriţa, i-a succedat la tron lui Iuga pe care “l-au luat” la dânsul domnul muntean. În timpul domniei sale Moldova se întindea de la râul Ceremuş (NV) până la vărsarea râului Nistru (SE) şi de la Hotin (NE) până la râul Milcov (SV). A avut de la început Cetatea Albă, iar până la sfârşitul domniei a stăpânit şi Chilia[1].

Cuprins

Administrator şi organizator

Cei 32 de ani de domnie ai lui Alexandru cel Bun au fost caracterizaţi de stabilitate, prosperitate economică, de consolidare politică, făcând din Moldova un factor de echilibru politic în această parte a Europei. Alexandru cel Bun a ştiut să folosească cu pricepere avantajul geografic al ţării în domeniul economic. Pentru a dinamiza comerţul, în 1408 a acordat un privilegiu negustorilor din Liov, reglementând circulaţia mărfurilor şi încasarea vămilor. Documentul arată principalele articole de export ale ţării, indică punctele de vamă precum şi locul de desfacere a mărfurilor. Privilegii comerciale a acordat şi principalelor oraşe din Transilvania cu care avea legături comerciale, Braşovul şi în special Bistriţa, dar şi cu Muntenia având cu Mircea cel Bătrân o convenţie de graniţă prin care erau protejaţi negustorii ambelor voievodate.[2]

O informaţie cuprinsă în “Descrierea Moldovei“ de Dimitrie Cantemir arată că în 1424, Alexandru cel Bun “a luat şi legile grecilor care erau cuprinse în cărţile Basilicale şi, făcând un extras din aceste vaste volume, a introdus acest drept de care acum se foloseşte Moldova“. De asemenea a reconfigurat Sfatul domnesc, astfel încât membrii sfatului încep să primească dregătorii (vornic, vistier, mare logofăt). Şi Cancelaria domnească avea o bună funcţionare fiind cunoscute 96 de documente din acea perioadă.[2]

Diplomat şi strateg

Se poate spune despre politica externă a lui Alexandru cel Bun că a fost o politică defensivă. La fel ca şi înaintaşii săi Petru I, Roman I şi Ştefan I, Alexandru cel Bun a fost vasal regelui polon Vladislav Jagello. În acest sens a încheiat un tratat la 12 martie 1942 prin care îl recunoştea ca suzeran pe regele Poloniei. I-a adresat şi personal omagiul de vasalitate la 1 august 1404 la Cameniţa, act care a fost reînnoit de mai multe ori în anii 1407, 1411 şi 1415. Cu toate acestea, Alexandru i-a cerut în 1411 lui Vladislav Jagello să-i returneze datoria de 1000 de ruble de argint rămasă din împrumutul de 3000 de ruble pe care i l-a acordat Petru I al Moldovei . Vladislav îi dă un act prin care se obligă să plătească banii în doi ani, în caz contrar Alexandru avea dreptul să ocupe Pocuţia până la plata banilor. Cum regele Poloniei nu a plătit, Alexandru cel Bun a ocupat Pocuţia în 1413[3].

Deoarece în momentul încheierii primului act din 1402 izbucniseră revolte antipolone în Podolia şi în alte teritorii rutene din Lituania, Alexandru cel Bun nu a vrut să fie implicat în astfel de conflicte, şi s-a obligat să-l ajute militar pe Vladislav Jagello nu mai departe de Cracovia şi nici în teritoriile Prusiei sau Lituaniei. Totuşi ca urmare a schimbărilor politice din regiune Alexandru cel Bun a consimţit să-l sprijine pe regele polon împotriva oricărui duşman. Un astfel de factor au fost şi tratativele teutono-ungare unde existase o clauză prin care Ordinul cavalerilor teutoni accepta “dreptul” Ungariei asupra Moldovei. În acest context Alexandru cel Bun le-a acordat ajutor polonezilor împotriva teutonilor în lupta de la Grundwald (1410), dar şi în următorii ani 1411, 1412 şi 1414.[4]

Cu toate că Alexandru cel Bun i-a fost loial lui Vladislav Jagello, acesta nu i-a fost loial în aceeaşi măsură, astfel încât, la tratativele de reconciliere polono-ungare din 1411 a acceptat pretenţia regelui ungar Sigismund de Luxemburg de “recuperare a stăpânirii adevărate a ţării moldovene”, după ce iniţial nu fusese de acord cu ea. Ca urmare a acestui fapt, în 1412 în tratatul de alianţă antiotomană încheiat la Lublau între cei doi regi, a fost redactată şi o clauză secretă care prevedea împărţirea Moldovei între Polonia şi Ungaria în cazul în care Sigismund nu primea ajutor de la Alexandru cel Bun împotriva turcilor, aşa cum prevedea tratatul. Iar pentru o mai bună apărare a sudului Moldovei, Alexandru cel Bun a primit de la genovezi, care erau aliaţii lui Sigismund, Cetatea Chilia, care împreună cu Cetatea Albă asigurau o bună protecţie a ţării la Marea Neagră.[4]

Văduv fiind, în 1419 s-a recăsătorit cu Pingalla, care era sora ducelui Lituaniei, Vitold. Un an mai târziu, în 1420, căsătoria a fost desfăcută şi prin acest gest, Alexandru şi-a atras ura ducelui Vitold care a trecut pe faţă de partea lui Sigismund.[4]

Ca urmare a atacării de către turci a cetăţilor de la Marea Neagră în 1420, Alexandru cel Bun i-a cerut lui Vladislav Jagello ajutorul, şi cu toate că acesta din urmă se obligase anterior să il dea, nu a făcut-o. Urmarea a fost pierderea cetăţii Chilia. Cu toate acestea, Alexandru şi-a onorat obligaţiile şi i-a ajutat pe polonezi împotriva teutonilor la Marienburg în 1422. Despre participarea moldovenilor la această luptă cronicarul polonez Dlugosz spune că s-au purtat “într-un chip minunat .. cu o mică ceată de oameni au înfrânt o oaste mare a duşmanilor“.[4]

Sigismund de Luxemburg, susţinut de Vitold au continuat să-l duşmănească pe Alexandru cel Bun cerând sancţionarea lui. Sub pretextul unei expediţii în 1426, regele ungur i-a cerut sprijinul aşa cum prevedea Tratatul de la Lublau. Cu toate că domnitorul moldovean l-a aşteptat la Brăila, acesta nu a apărut. Chiar şi aşa la tratativele de la Luck regele ungur a cerut împărţirea Moldovei între Ungaria şi Polonia potrivit clauzei secrete de la Lublau. Regele polonez Vladislav Jagello insă, spre cinstea sa, a refuzat propunerea. Mai trebuie precizat că în 1426 Alexandru reuşeşte să ia Chilia, un punct important în sistemul defensiv al Moldovei.[4]

Sugestiv pentru atitudinea lui Alexandru cel Bun este inscripţia de pe epitrahilul de la Ladoga, pe care i s-a păstra şi chipul şi în care se intitulează: “autocrat (singur stăpânitor) al întregii Moldovlahii şi al Paratalassiei (ţinuturile de lângă mare).[4]

Iubitor de cultură

A construit două mănăstiri importante, Mănăstirea Bistriţa (Neamţ) unde este şi înmormântat precum şi Mănăstirea Moldoviţa. A mai refăcut sau a trimis danii mănăstirilor Neamţ, Pobrata, Roman, Vîşnevăţ. In 1424 a făcut un act de danie şi la Muntele Athos la Mănăstirea Zografos.[5] La Neamţ se dezvoltă o importantă şcoală de caligrafi şi miniaturişti sub îndrumarea lui Gavriil Uric, care în 1429 pe Tetraevangheliarul aflat la Biblioteca “Bodleyana“ din Oxford, execută miniaturi considerate nemaipomenite opere de artă şi printre cele mai valoroase ale evului mediu. S-au mai făcut remarcaţi zugravii Dobre, Niculiţă şi Stefan.[5]

Tot în această perioadă prelatul Grigore Ţamblac a realizat o carte de predici în slavonă, prima de acest gen în Moldova.El venise în Moldova în 1401 pentru a face un raport către Patriarhia de la Constantinopol în privinţa dorinţei ca Iosif să fie numit la conducerea Mitropoliei Moldovei. Raportul favorabil al lui Ţamblac a dus la confirmarea lui Iosif în funcţie, iar el a rămas în Moldova în relaţii foarte bune cu domnitorul, pentru ca ulterior să devină Mitropolit al Kievului. Era originar din Bulgaria.[5]

Alexandru cel Bun a fost îngăduitor şi tolerant. El i-a primit în Moldova pe husiţi care erau prigoniţi de peste tot şi a poruncit “să nu fie tulburaţi de nimeni în exercitarea cultului lor“. Se presupune că ei i-ar fi atribuit lui Alexandru renumele de “cel Bun“. Si celelalte religii au găsit înţelegere. Pentru catolici a fost deschisă o episcopie la Baia. Armenii refugiaţi şi ei din faţa agresiunilor musulmane au obţinut un episcopat. Practicanţii cultului mozaic şi-au putut practica şi religia cât şi îndeletnicirile de comerciale. Chiar şi turcii şi tătarii de religie musulmană aşezaţi la Dunăre şi Marea Neagră au beneficiat de bunăvoinţa domnitorului[6].

Note

  1. "Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi", Giurescu & Giurescu, p. 283
  2. 2,0 2,1 Magazin Istoric nr.1 ianuarie 1982, “Voievodul de-sine-statator:Alexandru cel Bun“, Conf. Univ. Dr. Petre I. David, p.17-18
  3. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Giurescu & Giurescu, p. 284
  4. 4,0 4,1 4,2 4,3 4,4 4,5 Magazin Istoric nr.1 ianuarie 1982, “Voievodul de-sine-statator:Alexandru cel Bun“, Conf. Univ. Dr. Petre I. David, p.18-19
  5. 5,0 5,1 5,2 "Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pâna astăzi", Giurescu & Giurescu, p.287
  6. Magazin Istoric nr.1 ianuarie 1982, “Voievodul de-sine-stătător“, Conf. Univ. Dr. Petre I. David, p.20-21

Bibliografie

  • "Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi", 1971, Giurescu & Giurescu
  • Magazin Istoric nr.1 ianuarie 1982, “Voievodul de-sine-statator:Alexandru cel Bun“, Conf. Univ. Dr. Petre I. David

Vezi şi:

Legături externe

Unelte personale