Celţi

Troiţă maramureşeană de tip cruce celtică, ridicată în centrul Bucureştiului (Piaţa Romană)

Celţii populaţii indo-europene de limbă kentum, trăiau în antichitate în centrul şi vestul Europei şi erau unul dintre popoarele însemnate ale lumii antice. În mileniul I î.Hr., celţii ocupau un teritoriu reprezentat astăzi de centrul şi sudul Franţei (denumită Galia), de Germania şi nordul Italiei. Se învecinau la nord cu germanii, la est cu tracii, la sud cu popoarele italice şi cu grecii din coloniile greceşti.

Celţii se împărţeau în mai multe grupuri: 1.Galii se aflau la est de râul Garonne, la sud de râul Seine, plus celţii din Germania sudică, Austria, Italia nordică şi Spania ; 2. Belgii erau situaţi la est de râul Seine până la Elba inferioară, iar din secolul I î.Hr. chiar până la Rin plus belgii din Britania sudică ; 3. Briţii se aflau în restul Angliei şi în Ţara Galilor; 4. Gelii trăiau în Irlanda şi Scoţia.

Forţaţi de contactul cu alte popoare, celţii au trecut şi în Anglia, Irlanda, Spania şi nordul Italiei. Ajunşi în aceste ţări, ei s-au amestecat cu localnicii, însă în cea mai mare măsură şi-au păstrat limba şi obiceiurile. În ultimile secole înainte de Hristos o parte din ei au plecat spre Peninsula Balcanică de unde au trecut în Asia Mică. Un astfel de exemplu este „regatul" grupului celtic stabilit la Tylis, în Tracia, formaţiune politică care va exista până spre sfârşitul secolului al III-lea.

Chiar dacă celţii au reprezentat o cultură importantă în acea vreme, ei nu au reuşit să întemeieze un stat durabil, fiind înfrănţi de alte popoare. Celţii au fost forţaţi să se retragă din faţa germanilor şi slavilor şi în cele din urmă au fost supuşi de romani şi romanizaţi. Informaţii importante despre celţi au fost consemnate de Cezar în lucrarea “De bello Gallico”. El afirmă despre gali că aveau două clase privilegiate: druizii şi cavalerii, iar o a treia, cea a „poporului" reprezenta treapta de jos a societăţii. Druizii au fost cei care au interzis scrisul la celţi „pentru că nu voiau ca doctrina lor să se răspândească printre oamenii de rând", şi de asemenea ei mai motivau această hotărâre, prin faptul că răspândirea scrisului ar face ca druizii învăţăcei să-şi neglijeze memoria. De aceea, cunoştinţele erau transmise prin viu grai, iar pentru a face memorarea mai uşoară, acestea erau puse în versuri. Totuşi atunci când scriau, celţii foloseau alfabetul grecesc. Un caz aparte l-au constituit celţii din Marea Britanie, concentraţi în Scoţia, Ţara Galilor, şi mai ales în Irlanda, care au realizat scrieri, însă după convertirea la creştinism. E bine de ştiut că tradiţia mitologică precreştină este prezentă în aceste scrieri şi că ea s-a transmis şi după trecerea la creştinism, şi că se regăseşte din plin şi în folclorul irlandez.

Celţii din Marea Britanie au reuşit în mare parte să-şi păstreze limba. Dialectele lor se împart în două grupuri. Primul grup este numit gelic sau goidelic, subdivizat la rândul lui în idiomul iric vorbit în Irlanda, cel gelic vorbit în Scoţia şi cel manx vorbit în Insula Man. Al doilea grup este numit britanic, subdivizat şi el în idiomul welshic vorbit în Ţara Galilor (Wales), idiomul cornic vorbit în Cornwallis şi dispărut din secolul 18, precum şi idiomul bretonic vorbit în Bretagne.

Ca îndeletniciri, celţii se ocupau cu agricultura şi erau meşteşugari foarte buni în prelucrarea fierului. De asemenea, au inventat şi răspândit roata olarului. Trăiau în sate dar aveau şi cetăţi înconjurate cu ziduri trainice făcute din blocuri mari de piatră legate între ele cu bârne, denumite ziduri galice. Cultura lor s-a păstrat amestecându-se cu cea a popoarelor cu care au convieţuit, cu a învingătorilor, influenţând limba şi tradiţiile populaţiei din Irlanda, sudul Angliei, nord-vestul Franţei, o parte a Spaniei, Elveţiei şi Belgiei.

Câteva triburi celtice apusene au reuşit să pătrundă până în Dacia preromană. Aceste triburi au fost menţionate de unii istorici antici: taurisci, boi, scordisci, britolangi. Prin anul 60 î.Hr. Burebista i-a atacat pe celţii din nord-vestul Daciei. Potrivit lui Strabon el îi zdrobeşte pe boii conduşi de Critasiros şi pe taurisci. Resturile triburilor celtice învinse de daci au plecat spre vest şi au ajuns până în Noricum (tauriscii) şi chiar în Gallia (boii). Conform cu informaţiile furnizate de acelaşi Strabon, Burebista renunţă la alianţa cu scordiscii ce trăiau între Morava şi Drina, şi îi „pustieşte". Victoriile repurtate de Burebista împotriva celţilor i-au permis să-şi întindă stăpânirea spre vest şi nord-vest până la Dunărea Mijlocie şi în Moravia. Dacii ocupă chiar oppida celtice, cum sunt fortificaţiile de la Zemplin din Slovacia sau Zidovar din Serbia.

Din punct de vedere religios, zeul cel mai venerat era Mercur. Acest fapt este dovedit şi de statuile ridicate în cinstea lui, mult mai numeroase în comparaţie cu cele ale altor zei. Mercur era considerat inventatorul tuturor artelor, călăuzitorul drumeţilor, şi cel care patronează comerţul. În ordinea importanţei urmează zeii: Apollon, Marte, lupiter şi Minerva. Celţii acordau acestor divinităţi cam aceleaşi atribute ca şi celelalte neamuri: Apollon îi proteja de boli, Minerva îi învaţa muncile şi meseriile, lupiter avea controlul asupra cerului, iar Marte era zeul războiului. Credinţa celţilor era că „sufletele nu pier, ci trec după moarte dintr-un corp în altul”, ceea ce le înfrăngea frica de moarte. Aşa se explică şi faptul că practicau sacrificiile umane. În afara atribuţiilor laice, de rezolvare a diferendelor, publice sau private, druizii erau şi preoţi, ei fiind aceia care realizau sacrificiile. Acestea se desfăşurau după mai multe ritualuri: victima era lovită cu o spadă, ori străpunsă de săgeţi, sau trasă în ţeapă. În funcţie de convulsiile şi de căderea victimei se făceau preziceri în ceea ce priveşte viitorul.