Eugen Lovinescu

Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni - d. 16 iulie 1943) a fost critic şi istoric literar, teoretician al literaturii şi sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier şi nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu. Este autorul teoriei Sincronismului şi al Mutaţiei valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că şi-a susţinut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din Bucureşti.

Este tatăl criticului Monica Lovinescu şi unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu şi al criticului literar şi specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.

Biografie

Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iaşi (1896-1899). Este licenţiat al Facultăţii de limbi clasice a Universităţii din Bucureşti, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor de liceu la Ploieşti (1904-1906) şi la Bucureşti. Debutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 îşi începe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 cu articole despre scriitori sămănătorişti şi poporanişti (Octavian Goga, Şt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-Voineşti, Popovici-Bănăţeanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de debut Paşi pe nisip..., apărute în 1906. În această perioadă a activităţii sale, preocupat fiind de mişcarea literară de la Sămănătorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga şi Garabet Ibrăileanu. Între 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obţine titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire; lucrare suplimentară: Les voyageurs français en Grece au XIX-e sičcle (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet.

Colaborează la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu între anii 1907-1909 şi publică primele două volume de Critice (I, 1909; II, 1910).

În această perioadă publică monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), „Gh. Asachi„ (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învăţământul universitar, la Iaşi (unde în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la Bucureşti (unde în 1913 criticul îl suplineşte pe Pompiliu Eliade cu un curs despre romantism).

Patronează - până la sfârşitul vieţii - cenaclul Sburătorul şi este director al revistei literare Sburătorul(1919-1922; 1926-1927).

Lucrări de sinteză

După 1922, Lovinescu trece la lucrări de sinteză, şi cea dintîi e Istoria civilizaţiei române moderne (1924 – 1925), în trei volume solid documentate. Criticul explică, aici, procesul de formaţie şi de evoluţie a civilizaţiei române, din alt punct de vedere decît acela al junimiştilor. La baza acestui proces se afla legea imitaţiei, potrivit căreia societăţile înapoiate suportă o fecundă influienţă din partea celor avansate. E vorba de un proces în doi timpi: mai întîi simularea şi, în aldoilea rînd, stimularea. Tendinţa e ca popoarele mici să devină sincronice, să ajungă adică, din urmă, prin imitaţie, popoarele aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. Luată din sociologia lui Gabriel Tarde (Les lois de l’imitation), idea imitaţiei e aplicată la fenomenul românesc, şi din cercetarea actelor politice şi culturale Lovinescu deduce că civilizaţia română modernă începe în clipa în care pătrund în Principatele Române primele semne ale spiritului occidental. Procesul de formaţie debutează, aşadar, printr-o imitaţie a formelor, odată cu penetraţia ideelor înnoitoare ale Apusului. Societatea românească întoarce atunci spatele inerţiei orientale şi, împrumutînd formele, creează premisile pentru a apărea fondul. Fenomenul fomelor fără fond, de care vorbesc şi junumiştii, e, aşadar, real dar, spre deosebire de aceştia, Lovinescu îl consideră inevitabil şi creator.

Junimiştii, socialiştii, mai tîrziu poporaniştii şi sămanatoriştii s-au opus acestui proces, fatal în condiţiunile noastre, de unde, observă Lovinescu, lipsa de convergenţă dintre dezvoltarea socială şi evoluţia culturii. Această din urmă e, prin rezistenţă faţă de noile forme, reacţionară, în contra timp cu tendinţa de evoluţie a societăţii.

Acestea sînt, pe scurt, ideile lui Lovinescu, argumentate pe larg în Istoria civilizaţiei. Lucrarea întîmpină, de la început, protestul specialiştilor. Autorul e declarat, de îndată, amator, neprecepător adică, în materie, şi întinsa istorie e trecută la capitolul curiozităţilor „beletristice". Alţii o ignoră, iar sociologii din cercul Vieţii româneşti o consideră o replica „voluminoasă" la spiritul critic al lui Garabet Ibrăileanu. Cu această Lovinescu se înîlneşte, e adevărăt, în cifevă puncte, dar se desparte în numeroase altele. Sînt, fireşte, discutabile multe idei în această sociologie scrisă într-un stil ce cucereşte de la început şi menţine trează curiozitatea noastră pînă la sfîrşit, deşi lucrări de această natură nu incită, de regulă, spiritul nostru la contemplaţie. Există totuşi, ca să ne referim la una din ideile cărţii, o tradiţie... a progresului, să-i spunem aşa, în Ţările Române, şi contactul cu Occdentul începe cu cîteva secole în urmă. Penetraţia ideilor revoluţionare nu e, apoi, fără legătură cu apariţia de factori stimulatori în cîmpul social. O civilizaţie nouă nu poate apărea pe un teren gol, şi, fiind vorba de civilizaţie română modernă trebuie spus că ea s-a constituit nu prin negaţia radicală a tradiţiei (puternică în straturile de jos ale poporului), ci prin integrarea ei.

Interpretarea lovinesciană e şi în alte puncte discutabilă, dar cum în astfel de chestiuni soluţia satisfăcătoare pentru toţi nu e cu uşurinţă de aflat, să ne mulţumim a observa, din punctul nostru de vedere, puterea ei de seducţie intelectuală. E, în fond, un poem al speculaţiei ideologice, şi, de o privim şi alt fel, ca încercare de a crea o doctrină unitară, cu legi care să explice fenomene din mai multe domenii, ea reprezintă un fapt spitual impunăzor. Preocuparea lui Lovinescu e dea pune în acord evoluţia socială cu cea culturală, artistică, şi punctul său de vedere e că acestea două relaţii se supun, deopotrivă, legii sincronismului.

Istoria literaturii române contemporane, (I, II, III, IV, VI, 1926 - 1929) sintetizată, apoi, într-un singur volum 1937, urmăreşte consecinţele acestei legi în literatura de după 1900. Sinteza se constituie în bună parte din materialul Criticelor, reluate, acestea din urmă, în mai multe ediţii. Se adaugă puncte de vedere noi asupra autorilor şi portrete critice pe care, sub latura morală, Lovinescu le va dezvolta în Memorii, I, II, III (1930, 1932, 1937) şi Aqua forte. În acestea din urmă, criticul îşi urmăreşte formaţia sa, într-un chip care surprinde prin luciditatea sipiritului. E vorba, în fapt, de o operă delectabilă de moralist. Ce izbeşte de la început scepticizmul superior al memorialistului, ideea mai adîncă a zădărniciei şi conştiinţa foarte acută (în Aqua forte, mai ales) a morţii. O confesiune amară se constituie în aceste pagini pline, altfei, de verva, de ironie fină şi atingătoare.

S-a discutat despre subiectivitatea memorialistului şi cîteva dintre spiritele mai inclemente (între ele Camil Petrescu) au protestat în articole de o descurajantă agresivitate. Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile (1933) e un asemenea pamflet, nici primul, nici ultimul de care Lovinescu a trebuit, în lunga sa carieră, să ia cunoştinţă cu o amărăciune ce ştie să se convertească — însă, la timp — într-o atitudine de luptă. Adesea, adversarii se recrutează din rîndul foştilor sburăturişti, iritaţi, într-o pricină sau alta, de opiniile criticului. Ion Barbu contestă ideia sincronismului şi pune sub semnul întrebării armătura teoretică a volumului despre evoluţia poeziei române. G. Călinescu indică obiecţiuni asupra metodei critice lovinesciene, şi, în ce priveşte studiile junimiste, e de părere că acestea sînt cu desăvîrşire fără valoare (T. Maiorescu e „mai degrabă o eroare") etc. Îi contestă priceperea şi, coborînd la pamflet, numesc pe Lovinescu „marele-eunuc" al literilor române. Duşmanii reali ai criticului îi urmăresc articolele, cu o intere tradusă, tot aşa, în e agresive, insultătoare. La acestea criticul răspunde totdeauna stăpînire de sine şi superioară ironie îngăduitoare. Efectul neînchipuit, şi chiar atunci cînd dreptatea nu e întru totul partea sa argumentaţia e seducătoare. Lovinescu e, indiscutabil, mare polemist, şi Memoriile cuprind pagini de o savoare unică in literatura română. După 1930, preocupările lui Lovinescu merg, în afara memoralisticii, spre literatura propriu-zisă şi spre istoriografia literară, interesul pentru beletristică era mai vechi, şi după drama ibseniana: De peste prag (1906) urmează volume de nuvele, scenete, poezii, romane unele reluate sub diverse titluri (Aripa morţii, Comedia dragostei, Lulu, Viaţa dublă).

Două cicluri sunt, de reţinut: ciclul Bâzu (Bâzu, 1932; patru, 1932; Diana, 1956; Acord final, publicat în Revista Fundaţiilor Regale) şi ciclul Eminescu, cuprinzînd Mite (1934) şi Bălăuca (1935). Cele dintâi sînt, pînă la un punct, opere autobiografice: în solitarul, inadaptabilul Bâzu, scriitorul mărturisind a se prefigura pe sine. Materia epică de aici e aceea a nuvelisticii române de la începutul secolului, tratată însă cu mai mare luciditate estetică. Aceasta face ca faptele să se organizeze într-un simbol mai general, cum e acela al morţii sau al ratării în iubire. În cele două cărţi despre Eminescu sînt folosite documente, dar şi numeroase legende în legătură cu viaţa sentimentală a poetului. G. Călinescu găsea cărţilor meritul de a comunica graţios profanilor documente rare, greu accesibile altfel.

E, în fapt, o negaţie inteligentă, cordială a romanelor, şi Lovinescu, înţelegînd seriozitatea obieoţiei şi, poate, temeinicia ei, a simţit nevoia să le apere. Să recunoaştem, oricite obiecţii am avea faţă de speţa uşuratică a biografiei romanţate, preocuparea la E. Lovinescu de a surprinde o dramă metafizică în circumstanţele vieţii comune. Pusă mai mult teoretic, acestei drame nu i se află totdeauna expresia literară adevărată, şi cartea împinge curiozitatea noastră spre alte lucruri mai lumeşti, cum ar fi iubirea pentru Mite Kremnitz, uşoara rivalitate a lui Maiorescu, pasiunea pentru Veronica Micle sau pasiunile adiacente, pasagere, pe care poetul nu le dispreţuia. Astfel de întîmplări, pe care legenda poetului le-a dat un caracter aproape sacru, trezesc, cînd le vedem puse în carte, un sentiment de nedumerire. Eminescu selenar, imaginat de noi, se confruntă neîncetat cu acela pe care prozatorul îl pune în faţa noastră să mănânce, să se vaite de mizeria gazetăriei, să bîrfeaseă, să facă curte femeilor frumoase şi să converseze cu Maiorescu sau I. L. Caragiale pe teme de loc metafizice. Opiniile lui Lovinescu despre poezia lui Eminescu trec în paginile romanelor şi nu fără surpriză descoperim, iarăşi, ideile criticului formulate de poet într-o conversaţie cu Maiorescu sau Mite Kremnitz. În fapt, Mite şi Bălăuca sînt, într-un chip mai profund, nişte opere lirice, şi în destinul tragic al poetului criticul îşi citea propria nefericire.

Studiile junimiste

Spre sfârşitul vieţii, părăsind aproape de tot foiletonul critic, Lovinescu se dedică studiilor junimiste, şi hotărirea sa nu e fără legătură cu temperatura morală a momentului. Agitaţiile politice din deceniul al IV-lea îl neliniştesc, şi, văzînd ce înfumurate, intolerante confuzii ameninţă din nou cultura română, criticul se gîndeşte să reactualizeze spiritul clarvăzător al lui Maiorescu. Cele două tomuri ale monografiei T. Maiorescu (1940), urmate de T. Maiorescu şi contemporanii lui, I, II (1943, 1944), T. Maiorescu şi posteritatea lui critică(1943), de broşura Petre Carp (1941) şi de o Antologie a ideologiei junimiste constitue o operă critică impresionantă, comparabilă cu aceea a lui Sainte-Beuve despre Port-Royal.

Opera

Criticul literar

• Istoria civilizaţiei române moderne, (1924-1925);

• Istoria literaturii române contemporane, (I-VI, 1926-1929);

• Critice, ediţie definitivă (1925-1929);

• T.Maiorescu, (I-II, 1940),

• T. Maiorescu şi contemporanii lui, (I-II, 1943-1944);

• T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, (1943);

În anul 2003 revenirile sale critice asupra unor scriitori sunt publicate la Editura Paralela 45 în volumul Revizuiri, într-o ediţie îngrijită de Ion Simuţ.

Memorialistul

• Memorii, (I-III, 1932);

• Agende literare, (postume);

Romancierul şi nuvelistul

• Nuvele florentine, 1906, cunoscute şi sub titlul ediţiei a doua, Crinul, 1912,
• Aripa morţii, roman, 1913
• Viaţa dublă, roman, 1932
• Ciclul de romane în care erou este Mihai Eminescu: Mite(1934) şi Bălăuca(1935), despre iubirile poetului pentru Mite Kremnitz si Veronica Micle.
• Ciclul Bizu (alcatuit din romanele Bizu, 1932; Patru, 1932; Diana, 1956(postum); Acord final, publicat iniţial în Revista Fundaţiilor Regale)

Dramaturgul

• De peste prag, 1906
• Lulu, 1924, în colaborare cu Hortensia Papadat- BengescuIstoria_literaturii_romane_contemporane