România în primul război mondial

De la Metapedia
Salt la: navigare, căutare

România în primul război mondial a dus o campanie de întregire a neamului românesc, şi de aceea mai este numit şi Războiul de reîntregire a României.

Cauzele conflagraţiei

Primul război mondial a izbucnit din cauza conflictelor de interese atât economice cât şi politice ale puterilor imperialiste din acea vreme. Scânteia care l-a declanşat a fost atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914), în care un tânăr sârb pe nume Gavrilo Princip, l-a asasinat pe moştenitorl tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand şi pe soţia acestuia. In urma acestui incident, pentru a aplana conflictul, Viena a pus guvernului de la Belgrad nişte condiţii de neacceptat, care atentau la independenţă statului sârb.

Din dorinţa de a-şi impune propriile interese, marile puteri au trecut de o parte sau de cealaltă a celor două state aflate în dispută, hotărând mobilizarea. În acest fel s-au creat cele două tabere combatante: Tripla Înţelegere formată din Franţa, Anglia şi Rusia, la care s-a adăugat Belgia, care fusese invadată de trupele germane, dar şi Serbia, iar de cealaltă parte erau Puterile Centrale: Germania şi Austro-Ungaria.

Neutralitatea

România deşi avea semnat un tratat cu Puterile Centrale, a decis să rămână neutră, deoarece nu Puterile Centrale erau cele agresate, ci ele erau invadatoarele. Neutralitatea a fost hotărâtă într-un Consiliu de Coroană încă din 3 august 1914. La fel a făcut şi Italia.

Dacă pe scena politică s-au format două curente, unul germanofil reprezentat de regele Carol I şi de Petre Carp, şi un altul pentru o acţiune militară împotriva Austro-Ungariei, din punct de vedere al opiniei publice situaţia era foarte clară, aceasta cerând eliberarea Transilvaniei.

Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, prin moartea regelui Carol I (16 octombrie 1914) şi punerea sub semnul întrebării a victoriei Puterilor Centrale, a făcut să crească forţa curentului naţionalist reprezentat de Take Ionescu, N. Filipescu, N. Iorga, Brătianu, Goga şi Lucaci (ultimii doi ardeleni). Acest current a influenţat decisive intrarea în război a României alături de Puterile Înţelegerii.

În perioada de doi ani în care România a fost neutră, Turcia la 23 noiembrie 1916 şi Bulgaria la 10 septembrie 1915 au intrat în război de partea Germaniei, în timp ce Italia la 23 mai 1915 a trecut de partea Franţei.

Intrarea României în război s-a făcut în urma semnării la 17 august 1916 de către premierul Ion I. C. Brătianu a două tratate, unul politic şi unul militar, cu Anglia, Franţa, Rusia şi Italia. Prin cel politic i se promiteau României teritoriile locuite de români în Imperiul Austro-Ungar, Transilvania până la Tisa, cu Banatul precum şi Bucovina. Cel militar stipula ca armata română să întregească aripa stângă a frontului rusesc, să fie susţinută în operaţiunile din Ardeal de o ofensivă rusă pe frontal austriac, de o alta aliată spre Salonic, precum şi primirea de ajutoare militare consistente ruseşti în Dobrogea. Intrarea de facto în război s-a produs la 27 august când România a declarat război Austro-Ungariei.

Contele Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti a declarat la 11 decembrie 1918 după capitularea Puterilor Centrale că: Neutralitatea României s-a opus (…) ca un zid protector, interzicând strategiei imperiale [austro-germane] orice ofensivă germano-bulgară reunită împotriva ruşilor.

Prima parte a campaniei

Ofensiva română din Transilvania: august 1916

În urma declaraţiei de război a României împotriva Austro-Ungariei de la 27 august 1916, în noaptea de 27 spre 28 august armata română a trecut Carpaţii prin 18 locuri. În acest timp în vest se făceau eforturi foarte mari pentru apărarea şi salvarea Verdunului. Planul de război al armatei române era: eliberarea Transilvaniei şi organizarea defensivei înspre Bulgaria. În Transilvania erau concentrate trei armate: Armata I condusă de generalul Culcer, Armata a II-a comandată de generalul Averescu şi Armata a IV-a a generalului Prezan, iar Armata a III-a împreună cu forţele ruseşti susţineau frontul defensiv dinspre Bulgaria (în principal cel din Dobrogea). Comanda supremă o avea regele Ferdinand, iar conducerea operaţiunilor şeful Statului Major.

Inamicii au conceput un plan de război prin care au încercat să-l contracareze pe cel românesc. Au iniţiat un atac în Dobrogea cu trupe bulgaro-germano-turce, sub comanda generalului Mackensen, iar în Transilvania au organizat defensiva pe linia Mureşului, sub comanda generalului austriac Arz von Straussenberg.

În Ardeal armata română a reuşit să elibereze Braşovul la 29 august, apoi Petroşaniul şi Orşova (în Banat) la 4 septembrie, iar după luptele câştigate la Miercurea Ciuc (5 – 11 septembrie), Odorhei (15 septembrie) şi Răstojna (24 – 28 septembrie) reuşeşte să controleze cursul superior al Mureşului şi Târnavelor.

În bătălia de la Merişor (14 – 16 septembrie) şi de la Băniţa, armata română pierde, apoi reocupă şi iar pierde Petroşaniul fiind să se retragă pe frontieră. Între 1- 16 septembrie s-au dat lupte în preajma Sibiului. La 15 septembrie Armata a IV-a română a reuşit să elibereze Făgăraşul.

Contraatacul Puterilor Centrale: septembrie-octombrie 1916

Puterile Centrale pentru a redresa situaţia de pe frontal românesc au luat trupe germane de pe celelalte fronturi şi le-au concentrate în apropierea liniei Mureşului. Beneficiiind şi de situaţia care le era favorabilă în Dobrogea prin Victoria de la Turtucaia, generalul Falkenhayn, la sfârşitul lui septembrie a ordonat o contraofensivă generală. Înaintea acestei offensive armata română se afla pe linia Răstojna – Sovata – Cohalm – Făgăraş – Sibiu, însă rămaseră izolate grupurile Olt, Jiu şi Cerna. Ca urmare a înfrângerii suferite de grupul Olt la Sibiu (26 – 28 septembrie), chiar dacă ulterior s-au obţinut victorii la Hurdubechiu, Porumbac şi Sovata – Praid, inamicul nu a putut fi oprit, astfel că Falkenhayn ocupă Făgăraşul la 4 octombrie, câştigă şi la Senca, pentru ca la 7 -8 octombrie cu toată opoziţia eroică a armatei române în faţa Braşovului să o forţeze să se retragă în trecătorile Munţilor Carpaţi.

Determinantă pentru eşecul campaniei din Ardeal a fost situaţia devenită critică din Dobrogea. Deoarece guvernul ţarist nu a trimis la timp forţele militare promise pentru apărarea Dobrogei, dar şi din cauză că armata română de acolo era insufficient înarmată, nepregătită, dar şi prost condusă a avut loc înfrângerea de la Turtucaia (2 – 6 septembrie). Această situaţie a determinat aducerea de trupe române din Ardeal şi punerea Armatei a III-a de la Dunăre sub comanda generalului Averescu pentru a organiza o contraofensivă. Ruşii reuşesc să-l oprească pe Mackensen pe linia Rasova – Cobadin – Tuzla, iar generalul Averescu trece Dunărea prin surprindere la 1 octombrie însă din cauza pregătirii tehnice insuficiente, dar şi din cauza deteriorării situaţiei din Ardeal e nevoit să se retragă la 3 octombrie. Nici ofensiva din Dobrogea nu a avut success, ba mai mult, inamicul reuşeşte ruperea liniei Topraisar – Tuzla – Cobadin împotriva trupelor conduse de colonelul Poetaş şi Scărişoreanu şi ocupă Constanţa la 22 octombrie şi Cernavodă la 25 octombrie.

La 12 octombrie 1916 începe în Ardeal ofensiva inamicilor de trecere a munţilor, secondată de un atac simultan dinspre sud de peste Dunăre. Un mare dezavantaj pentru armata română era faptul că trebuia să susţină un front lung de aproape 1500 km. Pentru a evidenţia acest aspect trebuie amintit că frontul francez avea 700 km fiind apărat de 4 milioane de ostaşi, cel italian de 600 km avea 1 milion şi jumătate de luptători, iar cel rusesc cu o lungime comparabilă cu cel românesc avea 4 milioane de soldaţi, în timp ce frontul românesc de 1500 km avea numai 600.000 de oameni.

Prima încercare de trecere a munţilor de către germani s-a terminat cu un eşec pentru ei. Între 12 – 23 octombrie le este respins atacul la Oituz, pentru ca la 23 – 27 octombrie să aibă loc ofensiva de success a generalului Grigorescu. Trecătoarea Branului este închisă prin bătălia sângeroasă de la Predeal (12 – 23 octombrie). Nu s-a putut trece nici pe la Olt, iar pe Jiu s-a mai înregistrat o altă victorie românească (27 – 29 octombrie). În aceste lupte vitejeşti au murit doi generali români: Praporgescu pe Olt şi Dragalina pe Jiu.

A doua serie de lupte pentru trecători se dă în noiembrie. Cea de-a doua luptă de la Oituz (10 – 14 noiembrie) opreşte din nou ofensiva germană. În trecătoarea Branului, la Câmpulung se dă a treia luptă câştigată şi de această dată de armata română (11 – 17 noiembrie). Spargerea frontului român s-a produs la sud de Târgu-Jiu (16 – 17 noiembrie) şi a fost decisivă în bătălia pentru apărarea trecătorilor, fiind deschisă calea liberă invaziei germane. La 21 noiembrie este ocupată Craiova, iar la 25 noiembrie este pierdută şi trecătoarea Oltului. După lupta de la Severin din 23 noiembrie, Grupul Cerna rămâne izolat, în data de 25 noiembrie încearcă să se retragă, dar nu reuşeşte şi la 6 decembrie 1916 capitulează.

Operaţiunile din România: noiembrie 1916 – ianuarie 1917

Tot în data de 23 noiembrie, Mackensen care acum avea întreaga comandă a operaţiunilor germane, a trecut Dunărea pe la Zimnicea şi conducea ofensiva germană care înainta concentric către capitală, în timp ce armata română îşi concentra forţele pentru a o apăra.

După lupta de la Prunaru (27 noiembrie), între 29 noiembrie şi 3 decembrie se dă cea mai mare luptă din prima parte a războiului pe Neajlov şi Argeş care este pierdută, deoarece din întâmplare germanii reuşesc să pună mâna pe planurile de luptă ale armatei române. În urma acestei înfrângeri, germanii ocupă Bucureştiul la 6 decembrie în timp ce armata română se retrage pe Siret. Ruşii se retrag şi ei din Dobrogea, însă marinarii români reuşesc să menţină controlul Dunării şi a braţului Sfântul Gheorghe.

Frontul s-a stabilizat la 10 ianuarie 1917 încheindu-se astfel această primă campanie.

Nereuşita campaniei din 1916 a fost cauzată de mai mulţi factori:

  • Intrarea României în război nu a fost pregătită de aliaţi şi nu a fost ales nici momentul cel mai favorabil, fiind făcută în mare grabă din cauza situaţiei precare de pe celelalte fronturi;
  • Nu a venit ajutorul promis în muniţii şi armament care ar fi trebuit să fie livrat prin porturile ruseşti;
  • Sprijinul rusesc a fost insuficient şi nu a venit la timp în Dobrogea şi nu au organizat nici ofensiva promisă, iar cea din Macedonia a fost insuficientă;
  • Frontul pe care trebuia să lupte armata română era prea lung, iar armata insuficient pregătită tehnic şi fiind nevoită să lupte împotriva uneia dintre cele mai performante armate ale acelor vremuri, armata germană.

Istoricul francez Lacour Gayet caracteriza România ca fiind paratrăznetul care a atras asupra sa loviturile ce trebuiau să se abată asupra aliaţilor atât din nord cât şi din sud.

A doua parte a campaniei

După o iarnă foarte grea în condiţii dificile: suprapopularea Moldovei cauzată de populaţia refugiată, frig şi foamete, dar mai ales din cauza tifosului exantematic şi a altor boli molipsitoare care au provocat mai multe decese decât lupta pe front, armata română cu ajutorul misiunii franceze condusă de generalul Berthelot a reuşit să se refacă.

Situaţia generală se prezenta astfel: Odată cu intrarea în razboi a S.U.A. în 1917, aliaţii resping ofertele de pace. La 8 iunie ajung la Iaşi voluntarii ardeleni. Linia frontului româno-rus în 1917 era Brăila – Siret – Putna – Oituz – Carpaţi. Înaltul comendament a fost reformat, regele Ferdinand fiind comandantul suprem al frontului românesc, generalul rus Zaharov adjunctul acestuia cu sarcina de a comanda trupele ruseşti aflate pe frontul românesc, iar încă că din 14 decembrie 1916 Şeful Marelui Stat Major Român era generalul Prezan.

Trupele româneşti au fost împărţite în două armate: Armata I retrasă în spatele frontului pentru a fi înarmată şi organizată, şi care în iunie 1917 a fost plasată în sectorul Nămoloasa, între Armatele a IV-a şi a VI-a ruse, precum şi Armata a II-a română aflată în prima linie.

La 24 iulie 1917, Armata a II-a română şi Armata a IV-a rusă au dezlănţuit atacul de la Mărăşti şi s-a reuşit spargerea frontului german. Eşecul trupelor ruse pe frontul din Galiţia şi Bucovina a dus la oprirea ofensivei de la Mărăşti şi renunţarea la cea de la Nămoloasa, iar pentru a trimite trupe pe frontul aflat în dificultate s-a hotărât regruparea forţelor româno-ruse. În timpul acestei reorganizări s-a produs ofensiva Armatei a IX-a germane (6 august) la Mărăşeşti, dublată de o alta pe valea Oituzului.

La 6 august s-a produs atacul german pe frontul rusesc în regiunea Făurei – Siret. Au urmat serii de lupte sângeroase la Doaga şi Pătrăşcani susţinute de Armata I română condusă de generalul Constantin Cristescu pentru a opri inamicul. Contraofensiva română de la 10 august a reuşit să oprească inamicul şi să menţină frontul. La 12 august este învins la Panciu generalul rus Ragoza, care se retrage, însă noul commandant al Armatei I generalul Eremia Grigorescu reuşeşte să se opună cu succes. Generalul Grigorescu reuşise să convingă comandamentul de necesitatea menţinerii frontierei şi a primit şi comanda armatelor româno-ruse de la Mărăşeşti.

Mackensen insistă să continue ofensiva. Armata română reacţionează prin luptele crâncene de la Chicera şi Prisac (14 august), platoul Muncelului, dealul Buciului (15 – 18 august). La 19 august când germanii se hotărăsc să dea lovitura decisivă şi să spargă frontal românesc între Mărăşeşti şi Răzoare are loc o victorie strălucită a armatei române. Acest insucces al germanilor i-a convins că “pe aici nu se trece”, determinându-I să ia decizia de a renunţa la ofensiva pe acest front. Peţul victoriei de la Mărăşeşti: 610 de ofiteri şi 26800 de soldaţi români morţi, răniţi şi dispăruţi. Germanii au pierdut 47000 de militari (morţi, răniţi, prizonieri).

Nici ofensiva germană din sectorul Oituzului (8 – 12 august) nu a avut success, întâmpinând şi aici o rezistenţă a armatei române de neînvins. Cu acelaşi rezultat s-au soldat şi încercările din Munţii Vrancei la Varniţa şi Muncelu (28 august – 3 septembrie). Din păcate ofensiva româno –rusă de la Cireşoaia (9 – 11 septembrie) a trebuit să fie oprită din cauza suspendării operaţiunilor ruseşti.

Criza din Rusia provocată de război s-a agravat tot mai mult determinând în martie 1917 căderea regimului ţarist şi venirea la putere a comuniştilor. Ea nu s-a oprit aici, continuând cu lupta de eliberare a popoarelor de sub dominaţia rusească. În cele din urmă ruşii au considerat că trebuie să încheie un armistiţiu cu Puterile Centrale la 15 decembrie 1917 pentru ca pacea să fie semnată la Brest Litovsk (3 martie 1918). Aceasta prevedea ca trupele austro-germane să ocupe Ucraina până la Odesa, ceea ce a făcut ca România să fie înconjurată din toate părţile. Forţată de aceste împrejurări, România a fost nevoită şi ea să înceteze războiul prin tratatul semnat la Bucureşti la 7 mai 1918, dar care nu a fost niciodată ratificat, deoarece situatia pe celelalte fronturi devenise favorabilă aliaţilor României.

După încetarea ostilităţilor pe front, armata rusă s-a transformat într-o bandă de prădători, care a fost cu greu scoasă din ţară de armata română după o serie de lupte la Galaţi, Paşcani, Spătăreşti, Mihăileni, etc. La cererea Sfatului Ţării din Basarabia, armata română a trecut Prutul pentru a o curăţa de bolşevici. La 9 aprilie 1918 Basarabia a proclamat unirea cu România.

Situaţia de pe celelalte fronturi evolua favorabil pentru aliaţii României: bulgarii erau învinşi de generalul Franchet d’Esperey în Macedonia, odată cu izbucnirea revoluţiei din Ungaria, armata austro-ungară începe să se destrame şi abandonează frontul italian (la 4 noiembrie se încheie armistiţiul italo-austriac), iar armata germană constrânsă de ofensiva franceză cere armistiţiu (încheiat 11 noiembrie 1918).

A doua mobilizare

A doua mobilizare a armatei române a fost făcută pe 10 noiembrie 1918. În acest timp armata germană condusă de Mackensen începuse retragerea din faţa trupelor franceze comandate de generalul Berthelot care trecea Dunărea pe la Slobozia. La 28 noiembrie 1918 Bucovina proclamă unirea cu România. Ultimele detaşamente germane trec peste Carpaţi la 1 decembrie, moment în care regele Ferdinand I şi generalul Berthelot intrau în Bucureşti, iar Transilvania proclama şi ea unirea cu România.

Armata română a intrat din nou în Transilvania ca să o elibereze la 24/25 noiembrie. Într-o primă fază nu a depăşit linia de la izvoarele Mureşului, pentru a da libertate deplină adunării de la Alba Iulia în a lua decizii.

Comanda trupelor româneşti din Transilvania i-a fost acordată generalului Traian Moşoiu. Atrocităţile ungurilor împotriva romănilor şi incursiunile permanente ale acestora pe teritoriul românesc, mai ales după venirea la putere a comuniştilor lui Bela Kun, a determinat armata română să treacă la ofensivă. După luptele date în Munţii Apuseni (16 – 18 aprilie 1919), armata română eliberează Satu Mare, Carei (19 aprilie), Oradea, Salonta (20 aprilie), Debreţin (23 aprilie), pentru ca la data de 1 mai 1919 să se stabilizeze frontul de-a lungul Tisei.

Situaţia însă nu se linişteşte, deoarece Bela Kun, profitând de certurile aliaţilor, face noi recrutări şi la 20 mai întreprinde o ofensivă împotriva Cehoslovaciei, pentru ca la 20 iulie 1919 să-i atace pe români trecând Tisa prin trei puncte: Solnoc, Tokaj şi Csongrad.

Deşi exista o decizie a aliaţilor din 11 iulie prin care armata română trebuia să intre în Budapesta şi să-i dezarmeze pe unguri, aceştia nu au ţinut cont de această hotărâre şi i-au atacat pe români. La 12 iulie 1919 comanda armatei române îi este încredinţată generalului Gheorghe Mădărăscu.

Armata română ripostează la atacul ungurilor din 20 iulie, şi la 23 iulie îi respinge peste Tisa la Csongrad, în timp ce în sectorul principal de la Solnoc unde inamicul făcuse progrese mai mari i-a respins la 26 iulie. În aceeaşi zi au recuperat malul Tisei şi la Tokaj, stabilizând frontul din nou de-a lungul Tisei.

După respingerea atacului unguresc şi stabilizarea frontului, urmează ofensiva armatei române care a trecut Tisa pe la Fegyvernek în noaptea de 29 – 30 iulie. Ajunsă în cealaltă parte a Tisei, armata română este organizată în trei corpuri: cel al generalului Demetrescu poziţionat pe flancul drept cu direcţia spre nord, cel al generalului Holban situat în centrul frontului cu direcţia Budapesta, şi cel de-al treilea corp de armată al generalului Moşoiu din flancul stâng cu direcţia spre sud.

Până la data de 3 august 1919 cele 3 armate române zdrobesc armatele ungureşti din pustă prinse la Miskloc, Cegled, Kecskemet, Kiskumfelegy, pentru ca la 4 august grupul condus de generalul Holban să intre triumfător în Budapesta.

În partea de nord armata română ocupă teritoriul până la frontul cehoslovac, în partea de sud ajunge până la cel franco-sârbesc, iar spre vest ocupă oraşele Gyor, Szekesfehervar, Veszprem până la lacul Balaton.

Comandamentul român le impune ungurilor în cadrul tratativelor un armistiţiu prin care îi dezarmează total. După 4 luni de ocupaţie, la 16 noiembrie, armata română predă Budapesta unei comisii interaliate, după care începe retragerea spre frontierele stabilite la conferinţa de pace.

Bibliografie

  • Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pâna astăzi, Giurescu & Giurescu
  • Revista Magazin Istoric, nr. 6, iunie 1981, p.28 şi 35
  • Revista Magazin Istoric, nr. 7, iulie 1980, p.34-40
  • Enciclopedia Cugetarea, Lucian Predescu, 1940

Legături externe